duminică, 25 iulie 2010

Poezii de Octavian Goga

NOI
de Octavian Goga

La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa,
La noi atatia fluturi sunt
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina să ne-asculte,
La noi sunt cantece si flori
Si lacrimi multe, multe...

Pe bolta, sus, e mai aprins
La noi, batranul soare,
De cand pe plaiurile noastre
Nu pentru noi rasare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desisuri
Si jale duce Muresul,
Si duc tustrele Crisuri.

La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbratisandu-si jalea
Plang si tata, si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang
In ochii tuturora.

Si fluturii sunt mai sfiosi
Cand zboara-n zari albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfratiti cu noi
Isi infioara sanul
Spun ca din lacrimi e-mpletit
Si Oltul, biet, batranul...

Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemand de grele patimi,
Desertaciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
STRAMOSII
de Octavian Goga

Nu mor stramosii niciodata
Razboiul lor in noi si-l poarta,
Caci li-e tarana spulberata,
Dar nu li-e dusmanie moarta.
Straveche, ura lor se-mparte
Din mos in mos, din tata-n tata,
Si azi, de dicolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecata.

Cum ne privim acum in fata,
Potrivnici insetati de lupta,
Neiscusinta noastra-nvata
Din ura lor neantrerupta.
Noi suntem flacara pribeaga
Din neamblanzita lor vapaie,
Cu mostenirea noastra-ntreaga
Venim pe campul de bataie.

Cu mine vin, roiesc intr-una
Cei fara neam si fara numar,
Ce-au sprijinit intotdeauna
Eternitatea pe-al lor umar.
Vin cei de-o lege cu pamantul,
Copii soarelui de-o vara,
Eu, solul lor, le port cuvantul,
Si-n suflet, sfanta lor povara.

Vin randuri, cete se-nfiripa
Din vechea veacurilor lava,
Din ceas in ceas, din clipa-n clipa,
Tot creste oastea mea grozava.
Le vad in orice parte roiul,
Isi cer dreptatea lor tarzie,
Si fiecare-s vrea ciocoiul
In judecata sa si-l tie.

Ei tot mai multi rasar din groapa,
Rasar, si-n mintea mea s-alunga,
Vin bieti tarani munciti de sapa,
Si vin haiduci cu flinta lunga.
Sosesc cu dorurile toate,
Sarmanii nu mai pot s-adaste:
“Venit-am, mare, stranepoate,
Sa ne primesti la tine-n oaste!”
Le zic supus:”Veniti de-acuma,
Strabuni din lunga vremii cale,
Si dati-mi cantecul si gluma
Si nesfarsita voastra jale.
Veniti caci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineata,
Voi ce-ati murit o vesnicie
Sunteti flamanzi azi de viata!”

Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarama lanturi grele,
De-aceea urla si se zbate
Durerea-n cantecele mele.
Doar din al veacurilor caier
Mi-am impletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n cerul gurii!...

De lupta-s gata deci...Prin mine
Un iad intreg cere rasplata
Mi-e sete-acum... Te-astept, vecine,
Si ochii mei pagani te cata!
Iti vreau sclipirea de otele,
Si vreau ostirea ta maiastra,
Intregul cer cu ochi de stele
Sa lumineze lupta noastra.

Te-astept... Te-astept... Dar n-aud bucium,
Nici zumzet ascutit de jale.
Ma-ndoaie patima, ma zbucium:
Arata-mi randurile tale!...
Si cum te chem, s-un colt de tarana
Mi te-au catat zadarnic solii,
Te-apropii tu de subsuoara
C-un slab egumen ros de molii...

Va vad... Mi-e mila peste fire
De bietul grec cu haina rupta:
Ai spart o cripta-n manastire
Ca sa-ti castigi un sot de lupta...
Va vad, si oastea mea pe-acasa
Mi-o-ndrept incet sa se strecoare:
Vai-toata ura mea ma lasa,
Caci saracia ta ma doare...
LA CURTILE DORULUI
de Lucian Blaga

Prin vegherile noastre -- site de in --
vremea se cerne, si-o pulbere alba
pe tample s-asaza. Aurorele inca
se mai aprind, si-asteptam. Asteptam
o singura ora sa ne-mpartasim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zabovim langa blide
lungi zile pierduti si straini.

Oaspeti suntem în tinda noii lumini
la curtile dorului. Cu cerul vecini.
cu toate ca mult mai putin o sa para.
Asteptam sa vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pasind,
si fiicele noastre iesind
sa puna pe fruntile portilor laur.

Din cand în cand cate-o lacrim-apare
si fara durere se-ngroasa pe geana.
Hranim cu ea
Nu stim ce firava stea.
TINDA, BISERICEI DIN JUPÂNESTI
de Ion Barbu
(lui Radu Gyr)

Munte-al Muscelului: cetini Pe spartele pietre craieiesti, Domnescul râu să-l încetini La locul numit Jupânesti.

Anii mei tineri, ostateci
Acelor nisipuri si pruni
Feciori se întorc si sălbateci,
Cu scurte nume de huni.

Calul din nou peste cremeni
Spre râu copitele trage-si
Să-înnec târgovetul, asemeni
Ei, Clarei, letinei din Arges.

Asa cum apele Doamnei
Prin Ponturi se-adună cu Padul
Ii mân acesti ani: anii toamnei
La Stancu Ion, camaradul.

Ca el, deslegat in cantare
Prin plumbul sutasului beat
Ridic spre avare cântare
Un suflet golas de băiat.

Picioare de capra Satana
Apasă'n platan spre a mă pierde.
Grea însă, ca zaua si stana,
Va trage cămasa mea verde.
CORABIA VERDE
de Aron Cotrus

Corabia se frământă si se răsuceste
în lupta cu valurile ce-o izbesc tâlhăreste
si apele cresc ca din hău năsdrăvane,
căpitane! căpitane! căpitane!

Invinsă pe-o clipă, sub valuri se pierde
parcă de-a pururi, corabia verde
năprasnic muscată de uragane,
căpitane! căpitane! căpitane!

Prin potopul ce zălud o răstoarnă,
s'aud prin văzduh ca o goarnă,
peste-ale mării nesfârsite noiane,
poruncile tale de proroc, căpitane!

Si iată, de odată se'naltă semeată...
iarăsi, Crăiasă peste timp, peste ceată,
peste-ale apelor titanice toane,
corabia ta verde, o, căpitane!

Zănatec aleargă prăpădul pe ape,
tot mai aproape si mai aproape,
dar duhul mai tare-i ca-ale mării prigoane,
căpitane! căpitane! căpitane!

Gata cu totii să murim în picioare,
pe marea aceasta ce crâncen ne doare,
spargem talazuri, înfrângem bulboane,
cu gândul la tine, o, căpitane!

Lupta e cântecul si biblia noastră,
holde vor creste de samulastră
din cremenea oarbă, din pietroase mormane
si din sângele nostru, o, căpitane!

Moartea însăsi de-ar sălta pe punte,
sărire-ar fulgeris cine s'o'nfrunte,
printre mii si mii de uragane,
căpitane! căpitane! căpitane!
CANTEC DE DUPA GRATII
de Nichifor Crainic

Am fost facut sa n-am
Pe acest pamant nimic,
Ca pasarea pe ram
Cobor si ma ridic.

Pe ziduri de cetati
M-am indarjit sa lupt,
Pandar de bunatati
Din care nu ma-nfrupt.

Si, frunte de voinici,
M-am razboit cu zmei
Sa ocrotesc pitici
Batjocorit de ei.

Iar dragostea de neam
M-a-nflacarat sa-i cantec
Mosia unde n-am
Doi pasi pentru mormant

Si pentru-aceasta fac
Osanda cea mai grea.
Nici zdreanta-n care zac
Nu e macar a mea.

Daca-am avut fartati
De lupta si de dor,
Se bucura-ncantati
Ca mor in locul lor.

Si daca-am fost poet
Si luptator pe rand,
Sunt astazi un scelet
Ce spanzura de-un gand

Ma-nvart, pe cat mai stiu,
Ca piatra morii-n lac
Si macin un pustiu
Sub vantul Nenoroc.

La geam, grilajul des
Ranjeste guri de fier
In semn ca pot sa ies
Cu sufletul spre cer.

C-am fost facut sa n-am
Pe-acest pamant nimic,
Ca pasarea pa ram
Cobor si ma ridic.
Poezii patriotice

2 comentarii:

Roder Rock spunea...

Prieten, l-aţi trimis un poem mare.! Felicitări

"Voi ridica capul meu,
Ridic ochii spre dealurile în depărtate,
si vocea mea se va auzi ca un strigăt,
Ca rugaciunea unui om.
Si inima mea vor striga - Cine mă va ajuta?"

"Declar că Elohim,
El este Dumnezeul meu, refugiul meu şi cetatea mea, şi încrederea în El."


Salutări şi Pace!

Odorica Ion spunea...

M-a bucurat comentariul dvs. Va urmaresc blogul. Va doresc numai bine. Salutari si Pace.

Odorica