luni, 28 februarie 2011

Sexi DAY

Octavian Paler

Pentru mine ......

http://singurafelina.blogspot.com/

Iadul drogurilor

Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev,din cartea ”Cand sufletul este bolnav”
Acest flagel este cumplit, raspandindu-se galopant in Rusia. Iata doar cateva cifre care atesta proportiile si profunzimea afectarii de droguri a societatii noastre: 2% din populatia tarii este dependenta in mod persistent de droguri; in ultimii zece ani, narcomania a crescut de 10 ori printre copii si adolescenti, incat actualmente se considera ca exista la noi peste o jumatate de milion de copii narcomani. Voi adauga ca un singur narcoman „molipseste“ pana la alti 60 de oameni. Acest fapt este legat de difuzarea si de revinderea narcoticelor. Narcomanul face asta in principal ca sa aiba o sursa de venit constanta pentru a-si cumpara portia zilnica de drog.
As mai spune ca narcomania nu poate fi vindecata practic nicaieri in lume (terapia are succes doar in 2-3% din cazuri). Problema este ca aici avem de-a face cu o boala mai mult duhovniceasca decat trupeasca. Iar procesul tratamentului consta nu atat in utilizarea medicamentelor, cat in reeducare, in recuperare indelungata si minutioasa.
Definitie
Potrivit definitiei date de Organizatia Mondiala a Sanatatii, „narcomania reprezinta starea de intoxicatie periodica sau cronica, vatamatoare pentru om si pentru societate, produsa de consumul narcoticelor (de provenienta naturala sau artificiala)“. Conditiile a caror intrunire este necesara pentru a considera pe cineva narcoman sunt urmatoarele:
- atractia de neinvins fata de narcotice;
- toleranta crescanda (marirea dozei);
- dependenta fizica si psihica de narcotice.
Problema narcomaniei are multe aspecte. Ea este si morala, si medicala, si sociala, si juridica.
Dependenta
Impatimirea de narcotice este deja constituita dupa doua-trei luni. Deseori omul devine sclav al narcoticelor chiar dupa prima injectie. Voi mentiona aici si ca, de la inceperea consumului de substante narcotice (cum ar fi heroina), narcomanul mai traieste in medie sapte-opt ani, uneori zece-doisprezece – insa aceasta nu este viata, ci mai degraba un chin continuu.
La narcoman se dezvolta dependenta fizica si psihica de narcotice. Dependenta fizica se realizeaza in urma infiltrarii narcootravii in mecanismele profunde ale metabolismului si in procesele biochimice din organism, incat acesta ajunge sa-si pretinda portia regulata de drog. La fiecare zece-douasprezece ore, narcomanul simte dorinta de neinvins de a-si lua doza, care pana la un moment dat creste in continuu.
Daca din oarecare cauze nu poate sa-si ia drogul, narcomanul se chinuieste cumplit: il trec sudori reci, apar greata, voma, dureri articulare, senzatie de slabiciune, dureri abdominale, tremur in tot corpul. Depresia, tensiunea interioara, anxietatea sunt insotitorii obisnuiti ai abstinentei.
Dependenta psihica este o manifestare si mai grava a narcomaniei. Potrivit expresivei descrieri pe care o dau narcologii acestei stari, narcomanul simte fata de narcotice „dragoste“: ca un indragostit, el se gandeste tot timpul la obiectul dorintelor sale, asteapta mereu intalnirea cu el si nazuieste catre el, se bucura daca intalnirea este pe punctul de a avea loc, se intristeaza si se enerveaza daca ea este amanata; este gata de orice ca sa fie mereu alaturi de narcotice (S. Belogurov, 1998). Personalitatea narcomanului sufera transformari radicale.
Inca o remarca scurta: consumul de narcotice aduce vatamari foarte puternice, cateodata ireversibile, sanatatii omului. Sufera grav creierul si tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slabeste. Nu exista organ ori sistem din organismul narcomanului care sa ramana neafectat. Aproximativ 80% dintre narcomani sunt infectati cu virusul hepatitei B. Cam aceeasi frecventa o are la narcodependenti infectia cu HIV.
Unde sunt radacinile narcomaniei?
continuare: http://garduldefier.wordpress.com/
http://singurafelina.blogspot.com/

duminică, 27 februarie 2011

POZA GRUP MISS BUNICA BRAZILIA 2011

ALINE 45 ANI

ROSEANA 55 ANI

PATRICIA

Concurenta miss Brazilia 2011 (bunice)

Martha 46 de ani. Concurs Miss bunica in Brazilia 2011

Miss Bunica Brazilia 2011 Cistigatoarea Maria Lucia 49 ani(daca vreti va arat si restul concurentelor)

http://singurafelina.blogspot.com/

Poarta in ochi seninul .... Serghei Esenin

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.


M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"


Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.


Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin."


http://trandafirul-roz.blogspot.com/
http://odorica.blogspot.com/

“...Unii oameni indiferent cat de " in varsta " sunt, nu isi pierd frumusestea. Au mutat-o din fetele in inimile lor - Martin BuxbaumLA MULTI ANI”

Nu este fericit cel ce are tot ce isi doreste,  ci cel caruia nu-i lipseste nimic.
http://singurafelina.blogspot.com/

Originile istorice ale dezbinarii la romani

Sursa: Ionuţ Ţene-Napocanews
Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (greacă: Ήροδοτος, Herodotos, n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.) a fost un celebru istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate. Herodot s-a născut într-o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în greacă Halikarnassos, azi Bodrum, Turcia). Obligat să-și părăsească patria din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui, Herodot trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle și este un apropiat al cercului democrat a lui Pericle. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în epoca elenistică în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Herodot descrie și obiceiurile și religia Geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot. „Pater historiae” este titlu pe care posteritatea i l-a acordat lui Herodot (apud wikipedia).
Înainte de marele rege Dromihete, care s-a impus în sudul Daciei, actuala Muntenie, Herodot a vizitat ţinuturile îndepărtate şi întunecate de la nord de Dunăre. El face în scrierile sale o descriere a dacilor, ramura nordică a tracilor ambivalentă şi pozitivă, dar şi extrem de critică. Un citat celebru din Istoriile lui Herodot, în legătură cu strămoşii noştri traci şi ramura lor geto-dacii l-am învăţat cu toţii la şcoală. Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a Istoriilor sale, în paragraful 93 (citez după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961): “Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) La Cartea a V-a, paragraful 3, istoricul grec mai spune: “După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Mai încolo, istoricul grec scrie peiorativ despre traci, pentru a justifica superioritatea şi rasismul grec faţă de lumea barbară: “La ei, la traci, trîndăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”(…)”La traci există următoarea rînduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare”. (chestiunea a continuat în evul mediu, prin trimiterea băieţilor tineri la Stambul să devină ienicieri).
http://blog.nouadreapta.org/
http://singurafelina.blogspot.com/

sâmbătă, 26 februarie 2011

Cuvintele imi zboara, gindurile imi ramin !

http://teodorapetrescu.blogspot.com/

Fernando Alonso (n.1981)


http://odoricaion.blogspot.com/

Iubita mea cu .....

…Trupul de zeiţă şi chipul tău de zână,
Vino la mine şi dorul mi-l alină…
Cu ochii strălucitori, iar vocea mângâiere,
Atingerea tandră - o dulce adiere…


Cu braţe moi tu de umeri mă cuprinde
Şi patima din mine o aprinde,
Sânii tăi pentru beţie sunt pahare,
Iar şoldurile-s largi ademenitoare…


Flămând muşc din ale tale buze,
Când mâinile-mi aleargă pe sub bluze,
Iar dorinţele în mine se aprind
Şi trupul gol în braţe ţi-l cuprind…


Lacom privesc faţa ta îmbujorată,
Aprinsă, de iubire răsfăţată,
Iubito la noapte vreau să mă iubeşti,
Aşa cum numai tu ştii, să mă iubeşti… 



http://trandafirul-roz.blogspot.com/
http://teodorapetrescu.blogspot.com/

“Gloria nu este a celor neînvinşi, ci a celor care se ridică după fiecare lovitură. ”

vineri, 25 februarie 2011

Antiprimavara de Adrian Paunescu

În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.
Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuibul li-i stricat la streşini
Şi lîngă mine nu eşti tu.
R. Primăvară, care-ai fost,
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci, sîntem reci,
Iarnă ni-i pe veci.

Schimbări mai grave decît moartea
Au fost şi sînt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi,
Şi ninge pînă la prăsele
Ninsoarea intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.
Ce dacă vine primăvara
Atîta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţï.
http://singurafelina.blogspot.com//

Iar multumesc !

Multumesc !!!! :)

Cugetari....

“„Caracterul este precum un copac, iar reputaţia precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.””
http://odorica-dariaion.blogspot.com/



Mesaj: Eram tanar siiubeam, Eram naiv si fumam, Iubeam o frumoasa tipa Si fumam tutun de pipa. Pipa mea arata bine, Era tanara,ca mine Si-astazi cred ca doar cu pipa, Am putut sa agatz tipa. Tutunul?-o marca fina, Aroma-i era divina, De-ndata ce s-aprindea Tipa era drept la ea, C-o tinuta gratioasa Si cu o voce mieroasa, Toata ziua lauda, Tutunul si pipa mea Si-mi zicea ca altu-n lume, N-are pipa ca si mine. Mi-amintesc cum ne jucam, Cum pipa o pregateam Si cum iubita mea tipa, Baga tutunul in pipa. Anii au trecut ci iaca, In loc de tutun am iasca, Pipa mi s-a invechit Si tipa m-a parasit. O vazui ieri in parcare, Cu altu c-o pipa mare, Tanar,falnic,aratos Cu pipa de abanos, Ca tare neagra-i era. Insa tot fum alb scotea. Un mic ucru m-a frapat, Cu uimire-am constatat, Atunci cand era cu mine, Cand ne iubeam si eram bine, Imi tot zicea ca se jura, Ca NU pune pipa-n gura, Ca fumul meu o inneaca, Ca nu vrea ca sa o faca. Ei,acum sincer va spui, Ea tragea din pipa lui. Tineri,voi,in floarea vietii, In amiaza tineretii, Cand o fi ca sa iubiti, Sau doar sa va indragostiti, Cand va veti alege-o tipa, Sa va ganditi doar o clipa, Ca nu este mare lucru. Ce vrea,pipa sau trabucul? Oricare v-ar fi destinul, Veti gusta din plin veninul, Ca tot ce arde cu foc, Va ajunge un chistoc. Nicu Valean

Libertatea cuvintului !

Un banc....... 2 bancuri

Foto: camuflaj
În armată, soldaţii sunt scoşi la program administrativ în grădina unităţii. Caporalul, cu un aer satisfăcut:
- Aşa, toată lumea să ia câte o lopată şi treceţi la săpat! Dar, înainte de asta, vreau să vă întreb… Este vreunul printre voi care se pricepe la algebră?
- Eu, să trăiţi… Sunt student la matematică-fizică, domnule caporal.
- Bravo, mă! Atunci aruncă dracului lopata aia, că nu-i de tine.
Soldatul, uşurat, aruncă lopata cu o faţă veselă. Caporalul continuă:
- Şi pune mâna pe hârleţ. Tu vei extrage rădăcinile!
Seara buna !!!
In gara un moldovean intreaba:
-Cat costa un bilet la Viseu?
- 200.000 lei
- Decat sa dau 200.000, mai bini ma cac pi mini

Kiss http://singurafelina.blogspot.com/

vineri, 28 august 2009

Cinci povestioare oarecum istorice

Controversă istorică (1)
În năvala lor hunii s-au oprit la râul Tisa, iar regele lor Attila îşi stabileşte capitala la Etzelburg (Cântecul Niebelungilor), în prezent Sânnicolau Mare.
După unele izvoare istorice vechi se spune că teritoriul pe care s-au aşezat nu era locuit de nimeni, hunii fiind primii locuitori.
La nunta lui Attila cu Krimhilda, care a avut loc la Etzelburg, au fost invitaţi foarte mulţi dintre puternicii timpului. Citez dintre ei, aşa cum ne sunt arătaţi în epopeea germană Cântecul Niebelungilor:

,,În ceata cea pestriţă ruşi, greci, poloni erau: ba şi valahi ce sprinteni zburau pe caii lor. Cum călăresc aceştia zău alţii nu veţi vedea!
……………………………………………………………………..
Însuşi el Ramung (ar putea fi Roman) principele ce stăpânea Ţara Valahiei, venea având cu el şapte sute oaste, toţi cavaleri aleşi’’

În unele localităţi din Ardeal şi Banat circulă şi astăzi străvechea glumă privind descălecarea lui Attila în aceste teritorii.

Vine Attila-n Ardeal,
Călărind galop pe cal,
Pân’ a dat de-o apă mare,
Bună pentru scăldătoare.
După baie sus pe mal,
P… haine, p… cal.

Cine-i primul în Ardeal?

(folclor)


Diktat-ul de la Viena. (2)

În timpul celui de al doilea război mondial, precum şi în anii care l-au precedat şi urmat, trăia în Timişoara marele poet Franyo Zoltan. Deşi ungur de naţionalitate a fost foarte citit şi iubit de locuitorii oraşului, l-aş putea denumi poetul cetăţii. Dar nu vreau să vă vorbesc acum despre activitatea lui literară sau politica, ci cu totul altceva face obiectul scurtei mele istorioare.
În centrul oraşului, pe aşa numitul Corso, exista şi există şi acum, statuia lui Romulus şi Remus împreună cu lupoaica. Aceasta - copie a celei din Roma - a fost dăruită oraşului nostru de către Primăria Romei, pe timpul ducelui Mussolinni. Timişorenii au ridicat statuia pe o splendidă coloană antică.

În 30 august 1940, zi în care s-a semnat Dictatul de la Viena, în Timişoara a avut loc o mare manifestaţie populară spontană împotriva samavolniciei acestui act. Fără deosebire de naţionalitate, clasă socială sau culoare politică, mulţi locuitori ai oraşului s-au strâns pe Corso - în jurul statuii - pentru a-şi arăta nemulţumirea. Toată lumea vocifera, manifestând-şi într-o formă sau alta indignarea.
La un moment dat cineva tot încerca să se facă auzit. Era Franyo Zoltan urcat pe soclul coloanei statuii, încercând să acopere zgomotul mulţimii recitând următoarele versuri (pe care îmi permit să le transcriu în graiul nostru bănăţenesc):

Duce! Duce!
Ia-ţ căţaua şî ţ-o fuce.


Masa Poganilor (3)

În Lugoj, până în apropierea celui de al doilea război mondial, lângă răscrucea drumului spre Făget sau Caransebeş, exista un vechi han – cunoscut sub numele de Birtul Poştei. Aici în decursul timpului se schimbau caii diligenţelor poştale sau putea fi găzduit oricare drumeţ ce ar fi voit să înnopteze sau să rămână o vreme în Lugoj.
Încă de înaintea primului război mondial proprietarul hanului era un oarecare Samson, ţăran bogat şi gospodar din părţile Făgetului. Hangiul care nu avea o mână, a luat de nevastă o femeie foarte harnică din Lugoj, care să-i fie şi de ajutor.
Hanul chiar dacă, în timp, îşi schimbase destinaţia, era în plină înflorire. Acum înnoptau aici ţăranii care veneau cu bucate şi animale la piaţă, iar în saloanele luxoase îşi petreceau serile numai lumea bună şi elegantă a oraşului.
Totuşi undeva mai retras exista permanent rezervată o masă. I se spunea de localnici Masa Poganilor. La această masă îşi petrecea uneori serile şi nopţile toţi oamenii marcanţi ai politicii şi culturii din Lugoj. Se mai întâmpla ca la această masă să se oprească câte un tânăr student mai sărac, nu era nici o supărare - consumaţia lui era plătită de Samson.
Dintre cei care s-au perindat pe aici în lungul timpului încerc să enumăr: Mocioni, Coriolan şi Tiberiu Brediceanu, Traian Vuia, Hazi şi Filaret Barbu, Ion Vidu, Traian Grozăvescu, Victor Vlad de la Marina, Tata Oancea, Gheorghe Gârda şi mulţi alţii. Întâlnirile lor se transformau în adevărate serate sau nopţi politico-muzical-literare. Glasurile celor de aici se făceau auzite în tot Banatul.
Domnul avocat Coriolan Brediceanu, primul deputat român în Dieta de la Viena, mergea de fiecare dată în capitala imperiului îmbrăcat numai în portul ţărănesc din Banat.
Îmi permit să citez câteva versuri din aceea epocă:

Nu-i mai om ca bănăţan,
Bănăţan ca logojan,
Logojan ca Bredicean.

Acest obicei de a se îmbrăca a fost preluat după un secol de domnul Vasile Lupu, deputat de Bucovina - altă provincie care în lungul istoriei a avut capitala la Viena.


George Pomuţ, general roman erou al Statelor Unite (4)


George Pomuţ este pe drept unul dintre cei mai pe nedrept neştiuţi oameni din vestul ţării. Născut la 1818 la Gyula într-o familie de români, absolvent al Facultăţii de Drept din Budapesta, Pomuţ s-a înrolat în trupele revoluţionarului maghiar Kossuth Lajos, încă din primele zile ale anului 1848. Ca toţi ardelenii, spera că, odată cu ungurii, îşi vor câştiga şi românii libertatea.Tânărul sublocotenent a fost imediat remarcat pentru curaj în luptă şi devotament faţă de soldaţi.
- Nimeni n-a fost mai bun la suflet decât mereu glumeţul Ghiţă, care se pricepea la toate, însenina pe cel întristat şi era plăcut tuturor, spunea despre el un comisar al guvernului maghiar. Odată cu înfrângerea revoluţiei, însă, Pomuţ avea de ales: ori să ajungă în închisorile austriecilor, ori să părăsească ţara. Aşa a pornit spre America, singurul tărâm al libertăţii.
Când a ajuns peste Ocean, în 1850, împreună cu câţiva apropiaţi ai lui Kossuth, Pomuţ avea 32 de ani.
După două luni a mers cu busola în mână ca să aleagă locul potrivit pentru întemeierea unei colonii, până în Iowa.

In 1861, când a început Războiul Civil din America, s-a înrolat căpitan în Regimentul 15, sub comanda colonelului Reid. După trei ani, remarcându-se în lupte, a ajuns colonel, ca mai apoi Senatul american să-i ofere titlul de general, ca recunoaştere a meritelor sale militare.

După încă un an, pentru că îl aprecia drept ,,echilibrat, cinstit, cult şi stăpânit de idei generoase, vorbind şi scriind în opt limbi’’, preşedintele Johnson l-a numit consul la Sankt Petersburg, însărcinat să rezolve problemele cetăţenilor americani prezenţi în Rusia. George Pomuţ avea 49 de ani, iar funcţia era cea mai mare dregătorie câştigată de un român în afara ţării. Următorul preşedinte, Ulysses Grant, avea să-l păstreze în funcţie încă două mandate, iar la 1874, preşedintele Rutherford Hayes l-a înaintat în cea mai mare demnitate după cele deţinute de însuşi şeful Casei Albe şi cel al şefului diplomaţiei americane: românul George Pomuţ devenea consulul general al SUA în Rusia, având ca prerogative promovarea intereselor politice, economice, administrative şi juridice americane.
Cutezător şi vizionar, a dat marea lovitură reluând tratativele pentru cumpărarea Alaskăi, întrerupte în timpul Războiului de Secesiune. Rezultatul a fost excepţional: cu numai 7,2 milioane de dolari, Pomuţ a adăugat Americii un nou stat, cel mai bogat în zăcăminte de petrol, gaze şi minereuri.

Cariera lui Pomuţ s-a sfârşit în 1878, când a fost înlocuit de preşedintele William Edwards, un sudist care scosese la pensie toţi veteranii Războiului de Secesiune. Ca preţuire, însă, fostul preşedinte Grant l-a vizitat la Sankt Petersburg şi i-a dăruit o ţigară de foi învelită în steagul ,,Stars and Stripes’’. Primul general româno-american a murit în condiţii misterioase în 1882, la 64 de ani. Unii contemporani spuneau că de congestie pulmonară, alţii că ar fi fost asasinat. A fost îngropat în Cimitirul Smolensk din Sankt Petersburg, în zona destinată săracilor. Numeroşi generali şi congresmeni au protestat până au obţinut exhumarea sa şi înmormântarea în partea protestantă a cimitirului, cu un monument de piatră la căpătâi.
Din 1931, Pomuţ e celebrat anual cu ocazia Memorial Day, în rând cu părinţii fondatori ai naţiunii americane, iar în 1944 Marina SUA a botezat cu numele său o navă de război. Încă dinainte de acea vreme, congresmenii din Iowa au cerut şi repatrierea rămăşiţelor sale pământeşti în America, dar proiectul s-a împlinit numai pe jumătate. Generalul care a cumpărat Alaska a rămas îngropat la Sankt Petersburg, în Cimitirul Naţional Militar Arlington fiind ridicat doar un monument în cinstirea lui. Un omagiu încă neîncheiat pentru o personalitate legendară şi unul din ultimii eroi romantici...

La 15 august 2004 se ridică la Gyula, Bihorul unguresc, bustul din bronz al lui George Pomuţ - bust sfinţit la Biserica Înălţarea Domnului din Mehala, un prosper cartier timişorean. Bustul a fost realizat in 2002, de către artistul plastic Nicolae Adam, si turnat la Turnatoria Credira, din Timişoara. Pentru realizarea acestuia si-au adus contribuţia preşedintele fondator al fundaţiei ,,George Pomuţ’’, preotul Stelian-Grigore Borza, si alţi câţiva oameni cu suflet mare.

Femeia în roşu (5)

Oraşul Chicago al anilor '30 era sub teroare. Al Capone si John Dillinger, marii gangsteri ai vremii, îl împărţiseră în zone de influenţă.
La un moment dat Dillinger este închis, pentru jafuri şi crime, la Fortăreaţa Crown Point. De aici evadează cu maşina comandantului închisorii, ispravă în urma căreia este declarat inamicul public numărul unu al Americii. Pentru a nu fi recunoscut, John Dillinger recurge la o operaţie estetică şi îşi găseşte găzduire acasă la prietena lui Ana Sage, fostă Cumpănaş, originară din satul Lunga, comuna Comloşul Mare, judeţul Timiş-Torontal, România
Aceasta însă propune un târg agenţilor FBI, pentru a-l preda pe gangster, contra unei mari sume de bani şi a promisiunii de a nu fi extrădată în România.
Dillinger cade răpus de focurile poliţiştilor, in seara zilei de 22 iulie 1934, în faţa cinematografului Biograph din Chicago, având lângă el pe Ana Sage, îmbrăcată într-o rochie portocalie, care, în lumina redusă a serii, părea roşie.
Dar autorităţile americane nu s-au ţinut de cuvânt. Din cei 50 de mii de dolari, ea a primit doar 10 mii, după care a fost expulzată.

Înşelată de americani, Ana se întoarce la Timişoara, unde a locuit la diferite adrese până în dimineaţa zilei de 25 aprilie 1947, când este găsită moartă în apartamentul ei. Nu s-au găsit semne de sufocare, strangulare sau violenţă, dar s-a vorbit mult că Ana Sage fostă Cumpănaş ar fi murit de spaimă.A fost înmormântată în cimitirul din Calea Buziaşului cu o cruce simplă de lemn şi în scurtă vreme dată uitării.

vineri, 10 decembrie 2010

Ultima vizită a lui Moş Crăciun (a 12-a povestire)


După două zile seara târziu, împreună cu părinţii şi cu un buchet de flori in mână, stăteam la teatru lângă ieşirea artiştilor. Într-un târziu ai ieşit şi tu. Ne-am apropiat şi după ce am făcut prezentările te-am felicitat pentru rolul tău din spectacol.

După felicitări, tata cu un aer foarte serios, ne-a invitat la cină, spunându-ne ca a rezervat o masă la „Römischer Keiser“. Nefiind chiar aşa de departe, ne-am dus pe jos până acolo. Fiind o oră relativ târzie, pe centru nu mai era aproape nimeni.
La restaurant am fost conduşi de un picolo la masa noastră. Fiecare din noi a comandat ce a vrut, iar discuţia a devenit foarte animată, fiecare din noi cu felicitări, anecdote şi tot felul de povestiri diurne.
La un moment dat te aud:
- Tony hai mai povesteşte-ne tu ceva, că zău mi-e tare dor de povestirile tale.
- Nu ştiu ce să vă povestesc in seara asta, zău nu ştiu. M-ai luat pe neaşteptate şi nu îmi vine nimic în minte
- Hai că suntem în oraşul tău, nu cred că nu ai nici o amintire, nu ai tu ceva demn de a fi povestit.
- Hm, ba uite, pentru că se apropie Crăciunul, mi-am adus aminte de ceva, de ceva din copilărie.
Cred că eram in clasa patra, era seara de Ajun. La noi au venit şi bunicii si un frate a lui tata cu soţia şi cu băiatul lor - cu vreo doi ani mai mic decât mine. S-a făcut deja târziu, afară era deja întuneric, când mama m-a luat să mă îmbrace frumos pentru cină.
Dat fiind ca tata tot întârzia mama ne-a invitat dincolo să vedem bradul împodobit şi pregătit pentru sosirea lui Moş Crăciun. După câteva minute aud bătăi în uşă, mama deschide şi moşul apare in prag. Mai ţin minte, că mi s-a părut a fi un uriaş cu barbă albă, cojoc ciobănesc şi o căciulă mare albă.
A intrat, s-a aşezat pe scaunul de lângă pom si a început să ne întrebe, dacă am fost cuminţi, dacă ştim să spunem poezii.
Eram atâta de emoţionat, încât acum nici nu mai ştiu ce poezie am recitat. Apoi moşul a început să scoată din sac bomboane, dulciuri şi tot felul de jucării pe care ni le-a împărţit nouă copiilor.
Nu a stat prea mult pentru că era aşteptat şi de alţi copii, aşa că şi-a luat rămas bun şi a plecat.
După ce am studiat fiecare din noi darurile, mama ne-a luat de mâna şi ne-a adus la masa de cină. La vreo zece minute după ce am început să mâncăm vine şi tata îngheţat de frig.
S-a dezbrăcat şi s-a aşezat lângă noi.
- Tată a fost Moş Crăciun la noi şi ne-a lăsat darurile pentru fiecare şi tu nu ai fost acasă.
- Ce să fac Tony, tu ştii că în perioada asta de sărbători, am foarte mult de lucru. Spuneţi-mi copii v-a plăcut ce v-a adus moşul, v-a plăcut de el?
- Da tata ne-a plăcut tot şi darurile şi de el, să ştii că niciodată până acum nu a fost atâta de încărcat de daruri.
- Tată, cu toată emoţia şi bucuria, am observat că Moş Crăciun a fost încălţat cu pantofii tăi.
Asta a fost ultima vizită la noi a lui Moş Crăciun, de atunci, nu a mai venit, dar întotdeauna găseam darurile lui sub pom.

miercuri, 26 august 2009

Zece povestiri

Cina (povestirea întâia)

Stau la masa si ascult atent melodiile cântate de orchestră. Sunt lente, tandre bine nuanţate de fiecare instrumentist. Simt cu toată fibra că sunt muzicieni buni, sensibili, artişti de mare clasă. Timpul trece pe nesimţite fără să-mi dau seama că doamna pe care o aştept la cină, e în întârziere. Cred că sunt bucuros de întârzierea ei. Ascultând prin faţa ochilor mi se derulează disparat şi aleatoriu fragmente din viaţa trăită până acum.
Într-un târziu orchestra a tăcut, mă uit în jur şi văd apropiindu-se de masă doamna aşteptată.
Mă ridic, plecându-mă ceremonios.
- Sărutmâna, bună seara.
- Servus Tony, te rog nu te supăra pentru mica mea întârziere.
- Cum să mă supăr, doar punctualitatea nici nu ar sta bine unei doamne atâta de frumoasă şi graţioasă ca tine.
- Vai mă copleşeşti ca întotdeauna.
- Ei şi tu...
- Să ştii că am stat câteva clipe în uşă şi te-am privit cum ascultai orchestra. Nici nu ştii cât mi-a plăcut expresia ta.
Mă uit, oarecum, întrebător.
- Zău Tony, numai odată am mai văzut la tine faţa atât de concentrată cu ochii strălucind parcă de o bucurie pătimaşă.
Mă uit la ea, de parcă azi o văd pentru prima oară.
- Nu te uita aşa mirat, precis că nici nu îţi aminteşti.
S-a apropiat un picolo şi ne-a oferit două liste de meniu.
- Stai să ne alegem ceva şi apoi toată seara îţi voi povesti cum a fost atunci. Bine?
- Da, zău m-ai făcut foarte curios, pentru că nu ştiu ca noi doi, să avem prea multe secrete.
A cerut un grătar cu garnitură de cartofi, iar eu ceva rece şi uşor.
- Hai te rog începe, sunt nerăbdător să te aud, că tu n-arunci vorbe-n vânt. Precis că te-a frapat atunci ceva.
- A fost cu foarte multă vreme în urmă, acum vreo şapte sau opt ani, tot într-o seară de vară şi tot aşa târziu ca astăzi. Era bine trecut de ora 11, eu ieşeam de la operă, când te-am văzut trecând grăbit, preocupat de ceva. Te-am strigat, ai tresărit, dar ai făcut câţiva paşi spre mine. Arătai foarte obosit şi tras la faţă.
- Ce plăcere să te întâlnesc, ai spus, deşi mă cam îndoiam de sinceritatea cuvintelor tale. Ce mai faci? De mult nu te-am văzut. Chiar m-am gândit deunăzi la tine.
- Ce să fac, mi-e foame, dar mi-e groază să merg acasă şi să mă apuc să îmi fac ceva de mâncare.
Te-ai uitat la mine şi m-ai luat de braţ
- Te rog să îmi permiţi să te invit acum, să cinezi cu mine. - Tony dragul meu, chiar mi-ai înseninat seara, sigur că accept invitaţia.
Şi amândoi la braţ am venit aici, tot în acest restaurant.
- Ca astăzi şi atunci a venit picolo-ul cu listele lui, le-ai studiat atent, dar nemulţumit l-ai rugat să cheme pe şefa sălii.
Iarăşi mă uit la ea mirat şi întrebător - zău nu îmi amintesc nimic.
- A venit o doamnă foarte drăguţă şi foarte familiar i te-ai adresat.
- Sărutmâna găzdăriţo mi-i tare foame şi cu ce oferiţi pe listele voastre, nu s-ar sătura nici un căţel.
- Bine Tony dragă a spus şi a plecat cu picolo dându-i nişte instrucţiuni. Peste câteva minute se întoarce, să mă întrebe ce vreau să servesc. Nu mai ştiu ce bunătăţi am comandat, dar surprinzător de repede revine însoţită de picolo şi masa de servit.
- Doamnă sunteţi servită, iar tu Tony te rog să mă laşi să mă ocup personal de tine, am o costiţă cu păsulă ca la mama în Mehala. Şi ce să îţi spun ţi-a pus în faţă o porţie uriaşă de fasole.
Cred că i-am fost agreabilă doamnei, pentru că a cerut permisiunea să se aşeze la masă cu noi, să bem o şampanie. Bineînţeles că ai dat afirmativ din cap. Atunci am văzut în ochii tăi strălucind aceeaşi bucurie pătimaşă ca şi astăzi.
- A făcut un semn şi băiatul a venit cu o sticlă de şampanie pe care a deschis-o, turnând numai în două pahare.
- Fi liniştită că i-am spus de Tony că nu bea, dar o să-l servească cu o oranjadă mare şi rece. Am vorbit multe atunci cu găzdăriţa ta drăguţă, de fapt am pălăvrăgit toţi trei, chiar dacă tu erai foarte preocupat de păsula ta cu ciolan. Nici salata nu ţi-a mai trebuit. La rugămintea mea ai plecat la garderobă să îmi aduci un pachet de ţigări şi atunci ea mi-a spus foarte repede.
- Te rog să ai grijă de el, că văd că ţine foarte mult la tine.
- La mine sau la fasole? O întreb zâmbind.
- Să ştii că la tine, eu îl cunosc de foarte multă vreme.
………………………………………………………………………………….
- De ce te uiţi acum aşa la mine? Nu îţi place ce ţi-am povestit?
- Tocmai că mi-a plăcut mai mult de cât crezi şi te rog să mă ierţi doar două minute.
M-ai lăsat în aşteptare, iar picolo foarte atent mă întreabă ce mai doresc. Te văd acum şi rămân împietrită, pentru că ai revenit însoţit de găzdăriţa care întreabă zâmbind:
- Vă e foame la amândoi?


Propunerea (povestirea a doua)
Nu peste multe zile iată-mă din nou, stând la masă în acelaşi restaurant, ascultând cu plăcere aceeaşi bună orchestră. Să nu râdeţi dacă vă sun că aştept aceeaşi doamnă, care e tot în întârziere. Astăzi parcă nu mai gustam muzica la fel ca în urmă cu cele câteva zile care s-au scurs, totuşi îmi plăcea mult ceea ce ascultam.
Într-un târziu a ajuns şi cea aşteptată. Mă ridic şi mă plec ceremonios înainte de a-i mai da timp sa-mi ofere vreo scuză.
- Sărutmâna, bună seara, astăzi eşti mai fermecătoare şi frumoasă ca oricând. Îi sărut mana şi o ajut să ia loc la masă.
- Mă flatezi dragul meu, chiar îmi place ce şi cum îmi spui.
- Eu mă simt flatat că îmi oferi atât de mult din timpul tău. Nici nu cred merit un astfel efort din partea ta. Zic eu aşezându-mă la locul meu.
Mi-a aruncat o privire lungă plină de semnificaţii, care m-a făcut să înroşesc puţin. Noroc că a venit un picolo cu listele lui de meniu.
- Te rog spune-mi ce vrei să serveşti în astă seară.
Studiază atent lista şi cu un aer nehotărât spune
- Nu ştiu Tony dragă, nu prea îmi e foame, e greu să mă hotărăsc.
- Nici mie nu mi-e foame, hai să luăm acum ceva rece, ce spui?
- Bine, foarte bine şi mai stăm de vorbă, mai povestim de ale noastre.
Cer doua gustări reci cu roşii şi caşcaval.
- Te văd preocupată, spune te necăjeşte ceva sau cineva?
- Ai un spirit de observaţie deosebit de dezvoltat.
- Ce să fac, deformaţie profesională, zic eu zâmbind larg.
- Interesant om eşti şi tu Tony, cunosc mulţi medici, dar nici unul nu e aşa de atent ca tine, tu observi imediat orice nuanţă şi schimbi direcţia discuţiei. Dar o faci fără să se observe, fără a mai apărea aerul inerent de stânjeneală. Totul decurge firesc. Nu zău, pentru mine prezenţa ta e o adevărată feerie.
- Sincer, foarte sincer şi mie îmi face multă plăcere societatea ta. Eşti o femeie frumoasă, deşteaptă, plăcută şi cu mult tact.
- Hai dragul meu, acum mă simt ca o fetiţă căreia i se face curte.
- Că veni vorba de curte, te rog să îmi permiţi să dansez cu tine, spun eu ridicându-mă şi plecându-mă uşor înspre ea.
- Vai dragul meu, chiar mi-ar place să dansăm, spune ridicându-se încet.
O conduc de braţ spre ringul de dans. Se cânta o melodie frumoasă veche, plină de iubire. O ating uşor şi începem să dansăm. O facem strâns, apropiaţi unul de altul. Muzica ne învăluie şi pătrunde uşor. Ne şoptim câteva cuvinte obişnuite în timpul dansului, ceea ce ne umple de bucurie pe amândoi. Se termină melodia, dar rămânem să dansăm în continuare. Ne place dansul la amândoi. Şi acum e tot o melodie lentă, cu un ritm uşor sincopat. Ne priveam în ochi cuprinşi de plăcerea dansului. După un timp se termină si această melodie, aşa că vrând nevrând revenim la masă.
- Dansezi foarte bine dragul meu şi am surprins pe unii uitându-se admirativ la noi.
- La noi? Nu, sunt convins ca numai tu ai atras privirile tuturor. Dacă nu dansam cu tine şi eu la fel de admirativ te-aş fi privit, spun eu clipind din ochi.
- Au venit gustările, o întreb ce ar dori să bea şi îmi răspunde şoptit că un pahar de şampanie.
Comand şampania şi o oranjadă mare pentru mine.
- Dragul meu de când te cunosc nu ai băut niciodată nimic in afară de oranjadă sau cafea.
- Nu îmi place şi apoi m-am obişnuit aşa. Nici ţie nu ţi-ar place să mă auzi vorbind împiedecat sau debitând vreo tâmpenie cu convingerea de a fi inventat praful de puşcă. Ar fi păcat ca preţiosul timp, ce îl petrec alături de o doamnă frumoasă ca tine, să îl irosesc altfel decât lucid. Spune şi tu, nu am dreptate?
- Ba da, dar vezi nu toată lumea e aşa ca tine, în general bărbaţii sunt foarte superficiali. Zice ea ridicând spre mine paharul de şampanie.
- Numai bucurii şi când o fi mai rău, să fie ca acum, îmi urează era.
- La fel şi ţie. La fel pentru amândoi răspund eu zâmbind.
- Dragul meu sunt foarte ataşată de tine. Cu tine mă simt bine, mă simt în largul meu. Tu eşti mereu drăguţ, mă asculţi mereu atent şi mă iei întotdeauna în serios.
- Draga mea cum aş putea altfel doar şi tu eşti la fel ca mine, cu bucurii, necazuri, cu o viaţă de zi cu zi mai mult sau mai puţin fericită.
- Tony dragă, ai observat bine astă seară, de o vreme mă simt obosită, nu mai văd viaţa chiar aşa frumos ca până acum.
- Cum aşa, ce vrei să spui?
- Simt că singurătatea îţi arată colţii, parcă şi acasă îmi e urât să merg.
- Nu îmi place să te aud vorbind aşa. Tu ca mine eşti o luptătoare şi nu ai voie să te laşi plângându-ţi de milă. Trebuie să îţi revii, să treci peste asta. Nouă ne place, să luptăm cu viaţa, cu adversari de talia noastră nu mai slabi. Că decât o victorie fără răsunet, mai bine o înfrângere acoperită cu aplauze.
Am văzut-o ridicând faţa cu ochii strălucitori.
- Parcă m-ai trezit din somn, dintr-o depresie. Mi-ai schimbat acum toate planurile, ce le-am avut cu noi în noaptea asta.
Continuă pe acelaşi ton puţin agitat.
- Ai dreptate şi ştii ce îţi propun?
- Nu, dar te rog spune.
- Vrei să ne reîntâlnim, aici, exact peste o lună şi să continuăm seara de astăzi? Mai mult promit să nu întârzii nici un minut.
………………………………………………………………………………..
Am mai stat o vreme în restaurant, gândindu-ne unul la celălalt. Apoi ne-am ridicat şi am condus-o până acasă.


O mie şi una de nopţi - prima noapte (povestirea treia)
Aşteptând, mă gândesc la ce înseamnă, punctualitatea promisă de o doamnă. Dar uite că de astă dată am aflat că astfel de minune, există. După câteva minute de la sosirea mea îşi face apariţia şi cea pe care o aştept,
- Sărutmâna, bună seara, mă ridic şi curtenitor fac doi paşi în întâmpinarea ei.
- Te-am surprins sau mi se pare?
- Într-adevăr eşti foarte surprinzătoare şi cu toată promisiunea ce ai făcut-o acum o lună, mă gândeam că voi fi nevoit să stau singur, măcar o jumătate de oră, i-am răspuns privind-o admirativ.
Ne aşezăm amândoi la masă şi imediat apare un picolo, de data asta cu două cafele şi un păhărel de coniac.
- Ei, doamnă, doamnă, astăzi îmi faci surpriză după surpriză, îi spun clipind dintr-un ochi.
- Tu eşti un băiat bun şi astăzi vreau să ne povestim multe. Îmi zice cu un aer mai misterios.
- Iar tu se pare că ai regizat puţin întâlnirea sau mi se pare?
- Sigur că aşa e, am fost acum o jumătate de oră şi am pus totul la cale cu găzdăriţa ta. Am convenit amândouă să îţi facem o seară cât mai plăcută.
- Ai de gând să o inviţi şi pe ea cu noi?
- Astăzi nu, dar să ştii că de când am cunoscut-o am petrecut multă vreme împreună şi crede-mă am, avut multe să ne povestim.
Mi se adresează puţin încruntat
- Ce e cu tine? Nu mă mai inviţi să facem câţiva paşi de dans?
- Ba da, răspund oarecum descumpănit.
Îi ofer braţul pentru a ajunge la ringul de dans. Şi acum ca în fiecare seară orchestra cânta o melodie lentă, o melodie de dragoste. Dansam privind-o atent în ochii. Îmi părea cu totul altă femeie decât cea pe care o cunosc.
După terminarea melodiei ne reîntoarcem la masă. Parcă pe moment nu mai eram tentaţi nici unul din noi să rămânem pe ring în continuare.
- Mai avem timp şi mai târziu să revenim la dans, spun sărutându-i mâna.
- Se pare că seara asta va dura mai mult decât de obicei, îi spun în drum către masa noastră.
După ce ne aşezăm spune cu un aer foarte preocupat.
- Da Tony, aşa este, mi-ar face plăcere să stăm astăzi mai mult, măcar până la închidere.
- După cum am început, să ştii că sunt tentat să te cred şi nu îmi displace.
- Dragul meu, noi nu mai suntem aşa de tineri, am trecut prin multe până acum, unele întâmplări plăcute, altele mai puţin plăcute. Ne cunoaştem de multă vreme, pot spune că a fost o perioadă când mi-ai făcut curte şi iată că nu ştim mai nimic unul despre celălalt.
- Da aşa-i, până aici ai dreptate, zic eu dând afirmativ din cap. Dar să ştii că sunt foarte curios unde vrei să ajungi şi bănuiesc un scop în toate astea. Îmi face impresia că ai regizat ceva mai mare, nu o simplă întâlnire la o cină în doi.
- Uite de multă vreme mă întreb de ce nu răspunzi nici unei invitaţii a vre-unei femei de a petrece noaptea la ea acasă. Să nu mă contrazici, că printre noi femeile vorbele astea circulă cu multă exactitate.
Mă uit foarte lung, am simţit întrebarea ca o lovitură directă - un fel de upercut - şi nu ca pe o lovitură de tatonare.
- Nu îmi place mie să pătrund prea adânc în intimitatea lor, de aceea prefer locuri mai neutre, de pildă la hotel sau uneori la mine acasă, dar asta destul de rar.
- Tu crezi că asta se numeşte răspuns? Sau mă crezi elevă de liceu. Nu dragul meu, precis că tu ai alte motive, mult mai întemeiate. Zice ea foarte încruntată.
- Hai Tony, vreau să te rog ceva şi nu cred că ai avea ceva împotrivă. Nu trebuie să răspunzi pe loc, avem timp până la sfârşitul cinei.
- Orice dorinţă a ta e ordin pentru mine şi dacă e ordin cu plăcere, zic eu pentru a mai îndepărta încordarea ce se ivise între noi.
- Să iau ce ai spus ad literam? Nu mai bine să îţi spun rugămintea şi apoi decidem amândoi.
- Bine, spun eu mai destins, cum vrei tu şi apoi mâncăm.
- Hai fi şi tu serios măcar pic. Măcar să termin ce vreau să iţi spun.
- Bine, încep să mă conving că mă aşteaptă o seară foarte lungă.
- Uite ce e Tony, noi nu ştim nimic din vieţile noastre, nu vrei să ne întâlnim mai des şi să ne povestim pe rând câte ceva? Hai să o numim un fel de o mie şi una de nopţi ale noastre, doar că vom povesti fiecare pe rând.
Am rămas perplex, nu mă aşteptam la aşa o propunere.
- Ce pot să spun, într-adevăr nu pot să răspund pe loc, chiar necesită un timp de gândire. Mă întreb, de ce tu? Ce urmăreşti? Poate că aşteptam propunerea sau poate voiam chiar eu să o fac? Să nu fi îndrăznit încă? Mă simt inundat de o apă mare, dar caldă plăcută.
- Să înţeleg că nu te-ai supărat? Că practic îţi surâde şi ai cam fi de acord?
- Nu ştiu încă, lasă-mă să mă gândesc la cele o mie şi una de nopţi ce ne aşteaptă, dar uite îţi voi povesti acum de ce nu fac femeilor vizite nocturne, vrei?
- Cum să nu, te ascult cu mare atenţie, sunt convinsă că voi asculta ceva neaşteptat.
- Cu foarte mult timp în urmă, cam 20 de ani, pe când eram medic stagiar, lucram prin părţile Lugojului. Într-o zi am cunoscut în Lugoj la Ştrand o doamnă foarte frumoasă, cu ochii mari, un chip de păpuşă. Am cochetat amândoi şi am început să-i fac puţină curte. Mi-a spus că e din părţile astea şi e soţie de ofiţer. Că locuiesc într-un apartament frumos dintr-un bloc din apropiere. Am stat până către ora 4 după masă. Am invitat-o la Dacia, dar ea a propus să mergem să bem o cafea la Liliacul. Am stat aici mai puţin de o oră, pentru că s-a retras spunând că în curând urma să vină soţul acasă. Au urmat mai multe întâlniri, e drept destul de rare, dar toate în locuri publice, vara la Ştrand apoi am găsit noi altele, tot la fel de nevinovate. Prin ianuarie, deja căzuse o zăpadă mare, m-a invitat seara la ea acasă, spunând că soţul ei pleacă la vânătoare şi nu se întoarce decât a doua zi dimineaţa foarte târziu. Nici nu am cuvinte să îţi descriu emoţia şi fericirea mea. Iată că seara cu un buchet de flori în braţe şi cu alte mici atenţii sun la uşa ei. Mi-a deschis îmbrăcată într-un capot frumos şi tineresc. Apartamentul cu două camere, era frumos, la etajul întâi şi aranjat cu gust. Nu vreau să intru în amănunte, dar am petrecut ceasuri minunate, ce mai am uitat de toate, mă simţeam în paradis. De odată pe la ora 2 tresare, ascultă cu ochii la uşa de la intrare şi îmi spune că îl aude pe soţul ei cântând pe casa scărilor. Am înlemnit, ştiind ca vine de la vânătoare mă şi vedeam împuşcat. M-a ajutat să împăturesc hainele şi aşa sumar cum eram, cu pantofii în mână am ieşit în balcon şi am sărit jos, apoi mi-a aruncat hainele.
- Nu ai păţit nimic? Întreabă ea.
- Nu dar cum am ajuns jos am simţit un frig groaznic, am căzut într-un troian de zăpadă.
- De atunci nu am mai întâlnit-o niciodată şi foarte rar m-am gândit la ea, însă întâmplarea nu am mai uitat-o, am spus eu şi a urmat o tăcere prelungită.
………………………………………………………………………………….
- Da Dragul meu o întâmplare stupidă, groaznică. Hai să mergem, am reţinut o cameră la hotelul Cina. M-am ridicat şi am urmat-o cu mişcări automate.


Dimineaţa (povestirea patra)

M-am trezit ca de obicei la ora şase. Am privit-o cu multă atenţie şi cum încă dormea, mi se pare mult mai frumoasă. Ne-am iubit mult toată noaptea, ne-am iubit cu patimă. Am ridicat telefonul şi am comandat două cafele. M-a simţit şi s-a trezit.
- Of! Cât e ceasul?
- Şase şi câteva minute.
- De ce te grăbeşti? Doar e duminică. Avem timp să tot stăm.
M-am aplecat si am sărutat-o uşor pe obraz. Parcă torcea o pisică. M-a tras înapoi în pat.
- Hai Tony să te întreb ceva.
- Te rog.
- Spune-mi, tu mai ştii cum ne-am cunoscut?
Am tresărit cu ochii întrebători.
- Aşa-i că ai uitat?
- Hm, nu sunt chiar convins, dar hai reaminteşte-mi.
- Ei convins, spui tu aşa să faci pe misteriosul, dar nu mai ai habar.
- Atunci te rog spune-mi tu.
- Şi asta a fost foarte de mult, acum vreo nouă sau zece ani. Eram în divorţ şi mă simţeam tare dezorientată. Nu mai ştiu cine m-a sfătuit, să dau un anunţ la rubrica matrimonială a ziarului local. Am ales o poreclă foarte interesantă - Focul sacru. Mi-au scris foarte mulţi, dar numai răspunsul tău mi-a plăcut. Era semnat Don Carlos. După ce am schimbat câteva mesaje, ţi-am dat numărul de telefon. M-ai sunat seara şi am vorbit foarte mult. Ai o voce plăcută şi nu mai îmi mai venea să închei convorbirea. Te-am invitat în oraş, dar mi-ai răspuns ceva ce m-a intrigat.
Au venit cele două cafele cerute şi comand să ni se aducă şi micul dejun în cameră.
- M-ai ţii minte? Mă întreabă ea.
- Că nu aş fi în formă sau aş ceva.
- Cam aşa ceva, dar mai detailat, că ai avut un accident şi o vreme eşti imobilizat.
Curiozitatea mea a depăşit limitele normale şi a doua zi m-am auto-invitat la tine, pe motiv ca pe la ora zece am drum în oraş. Foarte drăguţ mi-ai dat adresa, spunând că mă aştepţi cu flori.
- Şi aşa a fost? Întreb eu zâmbind.
- Am sunat la uşă fix la ora 10 şi când mi-ai deschis am rămas un pic înmărmurită, erai exact cum mi te-am închipuit şaten, înalt, solid, cu o barbă scurtă, neagră, dar cu piciorul stâng in ghips şi sprijinit de o cârjă de lemn. M-ai poftit în sufragerie unde pe masă mă aştepta un buchet de trandafiri roşii. Ne-am aşezat şi am început să vorbim de una alta.
Am început să îţi povestesc de divorţul meu, când tu ai scos din bar o sticlă de şampanie franţuzească pe ai deschis-o. Ai turnat lichidul spumos în două pahare şi am ciocnit, după aceea m-ai rugat pe mine să beau şi paharul tău până la fund, pentru a ne merge bine. Mi-ai motivat că din motive personale tu nu bei şi nu fumezi de loc. Dialogul nostru continua cu tot mai multă însufleţire.
- Spune acum de când eşti accidentat ce faci toată ziua?
- Ce să fac? Mai toată ziua stau în pat, cu excepţia timpului cât mai lucrez câte ceva. Dar mai am doar două săptămâni de imobilizare şi-mi încep iar în activitatea.
- Îmi arăţi dormitorul tău?
- Cum să nu şi te-ai ridicat să mă conduci.
La uşa dormitorului m-am aplecat să îmi dau jos cizmuliţele. Tu m-ai oprit şi m-ai sărutat spunând:
- Hai să lăsăm pe mâine. Vrei?
- Da, am răspuns eu roşie la faţă.
Mi-a plăcut mult dormitorul tău, avea o atmosferă de discreţie, am simţit prezenţa ta în ordinea care domnea acolo.
Am revenit în sufragerie şi am mai stat mult de vorbă. Am intuit că îţi place de mine şi parcă mă simţeam învăluită de gândurile tale.
Într-un târziu am plecat, deşi tu m-ai invitat să rămân cu tine la masă. A fost rândul meu să amân şi să spun că voi rămâne cu plăcere a doua zi.
- Să ştii că aş fi fericit să vii şi mâine, mi-ai spus foarte serios.
- Da Tony şi eu, astăzi m-am simţit aşa de bine, am uitat de divorţ şi de toate ce mă apasă. Voi veni cu mare drag. Tot aşa ca astăzi la 10 e bine?
- Da şi atunci ai făcut ceva ce m-a uimit. Mi-ai oferit un rând de chei spunând:
- Te rog ca să vii de fiecare dată când te simţi singură, când simţi că ai nevoie de cineva lângă tine. Acum încă două săptămâni voi fi permanent acasă, iar după aceea cu atât mai mult vei avea nevoie de chei.
Nu mi-a venit să cred, simţeam ochii inundaţi de lacrimi.
De la uşă m-am întors după buchetul de trandafiri şi am plecat repede.
Toată după masa am fost frământată de gânduri, întâlnirea noastră m-a impresionat profund. Nu am fost în stare să mai fac nimic pe acasă. Către seară nu am mai rezistat şi am început să mă îmbrac. Mi-am ales hainele cu multă grijă, voiam să arăt cât mai bine.
La ora opt am descuiat încet şi am intrat la tine în apartament. Erai la masă cu două dosare în faţă şi lucrai ceva. În vază un alt buchet de trandafiri roşii.
Te-ai ridicat şi m-ai salutat foarte politicos.
- Sărutmâna, mă bucur că ai revenit aşa de repede. Dacă ştiam că vii pregătim ceva mai deosebit pentru cină, aşa că nu am decât ceva rece, dar dacă nu te superi am să te rog să cobori şi să mai cumperi câte ceva de jos de la prăvălie şi mi-ai întins portmoneul.
- Cu multă plăcere am răspuns e loc, am luat o mică sacoşă şi am coborât.
Când am revenit am găsit masa pregătită cu ce ai avut tu prin casă, am adăugat şi cele cumpărate de mine şi am cinat pe cinste.
Atunci am petrecut cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Şi la fel ca azi te-ai trezit la şase. M-ai lăsat să dorm şi pe la şase jumătate a sunat o femeie, care ţi-a adus laptele. M-am trezit şi eu. De atunci m-am cam mutat la tine.
- Aşa îmi amintesc eu că ne-am cunoscut. Ce părere ai? Am greşit cu ceva?
A venit şi micul dejun comandat, ne-am aşezat la masă.
………………………………………………………………………………….
După ce am mâncat ţi-am oferit portmoneul, cu rugămintea să cauţi în el un plic alb. Din plic au căzut pe masă nişte tăieturi vechi de ziar. Era schimbul nostru de mesaje din rubrica matrimonială.


Duminică (povestirea cincia)

Am mâncat dejunul în linişte. După ce am terminat, m-ai întrebat.
- Ce faci în continuare, azi e duminică?
- Ce să fac? Nimic în plus faţă de obicei. Vreau să merg la biserică şi apoi pe undeva la prânz.
- Vin cu tine la biserică, dacă vom lua şi prânzul împreună.
- Bine, hai, am răspuns eu.
Am ieşit, era o zi frumoasă. Ne-am plimbat mult. Întâi pe Corso apoi prin câteva parcuri. Amândoi eram veseli, bine dispuşi.
Într-un târziu am intrat la catedrală. Liturghia era pe terminate. Am aprins fiecare câte o lumânare şi ne-am rugat îndelung.
Am ieşit printre ultimii. Pe Corso am mai întâlnit câţiva cunoscuţi cu care am stat puţin de vorba. Ne-am îndreptat pentru prânz tot către restaurantul nostru.
Era lume multă aşa că ne-am aşezat într-un colţ mai retras. Am comandat supă, grătare şi câte o savarină.
- După masă ce program ai astăzi, m-ai întrebat curioasă.
- Să nu râzi, dar mi-am luat acasă ceva de lucru.
- Te superi dacă până tu lucrezi eu mă voi culca puţin?
- Nu, dar cred că vei dormi foarte mult. Te va apuca seara, dacă nu şi mai târziu. Doar nu ai uitat obiceiurile mele?
- Cum să uit? Dacă te întinzi cu lucru, voi coborî în oraş să iau ceva pentru cină? Ce zici?
- Mai pot zice ceva? După prânz mergem acasă.
Am prânzit sporovăind de una alta. Ce să spun, m-am simţit foarte bine.
După ce am terminat prânzul, am plecat spre casă.
Deşi destul de departe din centru până în Calea Girocului, am luat-o pe jos. Odată ajunşi am făcut imediat ceea ce ne-am propus, tu ai trecut în dormitor să te odihneşti, iar eu am început să studiez atent documentele. Nu am mai pierdut vremea şi am început să lucrez.
Pe nesimţite a coborât seara şi ai venit să întrebi ce mi-ar place să cinez. Am răspuns că las totul la aprecierea ta, ţi-ai luat o sacoşă şi ai plecat la cumpărături. M-am uitat prin ce am lucrat şi am constatat că am avut mult randament în lucrările mele. Ce mi-a rămas era foarte puţin şi nu îmi mai făceam griji pentru ziua următoare. Nu peste mult timp ai revenit şi tu încărcată cu tot felul de cumpărături. Am pregătit împreună masa şi ne-am aşezat.
- Te-ai supărat că am luat şi o sticlă de şampanie?
- Nu cum să mă supăr, dar te vei sacrifica singură cu ea, că eu nu vin cu nici un fel de aport.
- Am tot timpul până dimineaţă, pentru că sper că vom petrece noaptea amândoi.
- Hm, eşti o dulceaţă, chiar voiam să te rog să rămâi cu mine.
- Gând la gând cu bucurie, mi-ai spus tu cu un zâmbet larg.
Am mâncat sporovoind într-una, ba şi făcându-ţi un pic de curte. La sfârşit mi-ai propus să facem o scurtă plimbare, măcar o jumătate de oră ai zis tu.
Am coborât şi ca doi copii la braţ am pornit să hoinărim pe străzi. Tare bine venită a fost plimbarea noastră.
- Tony, de atâta vreme ne-am despărţit, cum de ai rămas tot singur?
- Nu ştiu, poate ştii tu mai bine cu zvonurile tale
- Ştiu şi nu ştiu, s-au vorbit foarte multe, dar nu am vrut să le ascult atunci
- Dar acum?
- Acum să ştii, că vreau.
- Hai atunci să mergem sus, ne facem comozi, ne tolănim în pat şi să povestim, doar avem la dispoziţie cele o mie şi una de seri ale noastre. Când te plictiseşte ceva, te rog să mă tragi de mâneca şi vii cu altă propunere, da?
- Bine, mai ales că îţi va place să te întrerup des.
Am urcat sus în apartament şi zis şi făcut, ne-am aşezat lejer în patul meu foarte larg şi comod. Ţi-am deschis şi sticla de şampanie din care am turnat intr-un pahar. Am lăsat numai o lumină foarte slabă, dar tot vedeam cât eşti de frumoasă, cu ochii mari, buze senzuale, iar trupul ca o statuie greceasca. Privindu-te mă am simţit cum se revarsă peste mine o căldură interioară.
- Îmi place să te privesc, să te admir, aş vrea să mângâi, să te sărut.
- Cine te opreşte şi m-ai luat în braţe. Inima îmi bate ca un ciocan să te strâng tare, tot mai tare.
- Tony ce păcat că au trecut atâţia ani şi noi am stat departe unul de altul. Amândoi am gândit ca doi copii răi.
- Ai dreptate, să ştii că în tot timpul asta nu mi-am găsit astâmpărul, am încercat să te uit, dar n-am reuşit.
- Nici eu. Hai să încercăm să recuperăm tot ce am pierdut.
- În toţi anii ăştia nu am găsit pe nimeni, nu am găsit nici o fată ca tine.
- Parcă m-ai vrăjit, nu am reuşit nici eu să găsesc pe nimeni. M-am tot gândit cu ciudă la tine, la viaţa ta veşnic încărcata, fără pic de odihnă. La şantierele tale care nu se mai terminau şi-ţi ocupau zilele şi nopţile.
- Chiar aşa cum erai mereu ocupat, nu m-am simţit o clipă neglijată, ai fost atent, tandru şi mereu curtenitor cu mine.
- După ce am plecat am auzit că tu mereu ai fost ocupat, nu ai ieşit în lume doar când erai obligat de diverse acţiuni protocolare, aşa-i?
- Da, cam aşa a fost.
- Dar după vreo doi ani am auzit ceva nou.
- Hm, funcţionează foarte eficient sistemul vostru de comunicare prin zvonuri.
- Hai povesteşte-mi tu mai departe ce şi cum a fost
- Am cunoscut-o într-o seară când mă întorceam de la o şedinţă. M-am oprit la o cofetărie să beau o cafea. Era foarte aglomeraţie şi a venit la masă o doamnă relativ tânără, cu un băiat mai mare, care au cerut permisiunea de a se aşeza. Bineînţeles că am fost de acord. Mi-a spus că a venit cu băiatul să mănânce o prăjitură. M-am uitat atunci atent la ei, foarte frumoasă, iar băiatul îi semăna.
Am schimbat doar câteva cuvinte, din politeţe, lăsându-i cu ale lor. M-am ridicat primul şi am plecat spre casă.
Sincer cum am ieşit din cofetărie am uitat de ea, cu gândul la problemele mele curente.
Peste vreo două, trei săptămâni, poate o lună eram la primărie, aşteptând să intru în audienţă la arhitectul şef, am văzut pe coridor o doamnă cu o figură cunoscută, dar nu ştiu de unde. La un moment dat s-a întors înspre mine şi mi-a zâmbit. Atunci mi-am amintit de ea. M-am apropiat şi i-am spus că îmi face plăcere revederea noastră.
- Să ştiţi că şi mie la fel. După ce aţi plecat, chiar şi fiul meu a remarcat discreţia dumneavoastră. Într-adevăr nu aţi încercat de loc să vă faceţi remarcat cu ceva. Aţi terminat cafeaua şi v-aţi retras.
- Dar ce faceţi aici? Întreabă ea.
- Aş vrea să intru la arhitectul şef cu nişte probleme, îi răspund eu.
- Să ştiţi că aşteptăm de pomană, mi-a spus o doamnă că se amână audienţele de azi, e într-o şedinţă la domnul primar cu nişte delegaţi din străinătate.
- Asta e la primăria noastră, mereu intervine câte ceva şi noi rămânem pe ultimul plan. Ce să fac? Vin peste o săptămână.
- Şi eu la fel.
Am ieşit împreună din clădirea primăriei şi am luat-o înspre centru. Când am ajuns în dreptul cofetăriei „Violeta” o întreb
- Aici am avut plăcerea să vă întâlnesc şi prima oară. Nu vreţi acum să intrăm la o cafea sau o îngheţată?
M-a privit puţin surprinsă, dar a fost de acord.
Am intrat înăuntru şi am luat loc la o masă. Amândoi am cerut câte o îngheţată. Ca şi data trecută am vorbit de una de alta - lucruri fără importanţă. Am plecat împreună. La despărţire m-am scuzat că am foarte mult de lucru.
- Dar mi-ar face plăcere să cinăm altădată împreună.
S-a oprit puţin gânditoare.
- Să ştii că în seara asta, nu am nici un program.
Am privit-o eu acum puţin mirat.
- Cu mare plăcere, am răspuns eu.
Mi-a dat o carte de vizită, spunând că mă va aştepta diseară la ora 8.
Da şi seara la ora 8 iată-mă căutând adresa indicată, care nu era chiar departe de locuinţa mea. E o casă nu prea mare, cochetă, retrasă de la stradă, cu rondouri de flori în faţă. Am sunat la poartă. După două minute a ieşit gata îmbrăcată. Am urcat în maşină şi am pornit spre centru.
- Unde vreţi să cinăm? Întreb eu.
- Mi-ar place undeva la o grădină, a răspuns.
- Am coborât la Grădina Cina şi am intrat. Nu era lume multă, dar tot am căutat un loc mai retras.
- Ce aţi dori să servim? Întreb eu.
- Nu ştiu ce să spun, cred că un grătar şi un pahar cu bere.
Am comandat grătarele şi berea pentru ea. Orchestra cânta o melodie frumoasă, dar cam strident, nu prea îmbietoare. Aşa că am rămas pe loc.
- De astăzi sunt puţin mai liberă, băiatul a plecat pentru câteva zile în vacanţă la sat, la bunici.
Au venit şi grătarele comandate, aşa că ne-am apucat de cină.
În timpul mesei am sporovăit multe şi fără importanţă. Dar una peste alta a fost o seară plăcută.
Am pornit spre casă, dar pe drum am invitat-o, cam cu jumătate de gură, să urce la mine să bem o cafea. Spre surprinderea mea a acceptat imediat.
A rămas până dimineaţa. De atunci a venit cam de două ori pe săptămână la mine. A trecut vara şi a început toamna.
Cam din mijlocul lui octombrie n-a mai venit. Am cătat-o acasă, dar nu a răspuns nimeni. La serviciu mi s-a spus că a plecat in concediu. Am fost puţin supărat de această dispariţie bruscă. De atunci nu am mai întâlnit-o niciodată.
………………………………………………………………………………….
Cam după o lună am citit în ziarul local despre o bandă de studenţi şi elevi care tâlhăreau prin parcurile oraşului. Deşi foarte tineri au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Era şi fiul ei printre aceştia.


America (povestirea şasea)

- Au trecut câteva zile de când te-ai mutat cu totul la mine şi spre surprinderea mea m-am obişnuit foarte uşor cu viaţa în comun. Realitatea este că am avut amândoi multă bunăvoinţă în acest sens. A început să îmi placă ca seara să găsesc acasă cina pregătită şi o companie plăcută.
- Astăzi e sâmbătă şi e trecut de ora 8, vrei să mai ieşim undeva?
- Chiar dacă aş vrea, spectacolele au început, iar la vreun restaurant nu prea mă trage inima să mergem. Mă bucur că ai acceptat să stai cu mine. Serile şi nopţile au acum cu totul alt farmec.
- Să ştii că şi eu simt la fel. Cu tine am redescoperit frumuseţea vieţii în doi. Nu mai credeam că mă voi acomoda vreodată cu cineva permanent lângă mine.
- Ei permanent! Eu lipsesc de dimineaţa până târziu seara. Acasă chiar sunt un fel de musafir. Şi de multe ori am de lucru în continuare până noaptea târziu.
- Ba, nu e aşa, e foarte plăcut să te ştiu pe lângă mine, pentru că de ce să nu ţi-o spun, chiar dacă pleci devreme şi te întorci foarte târziu, prezenţa ta e mereu simţită, parcă eşti prezent în tot ce e în casă.
- Hai mai bine spune-mi astăzi pe cine ai mai întâlnit?
- Nu am întâlnit pe nimeni sau cel puţin nu am întâlnit pe nimeni important.
- Nu te cred, pari puţin îngândurat şi preocupat de ceva.
- Chiar se vede asta?
- Nu e chiar aşa evident ca altă dată, dar dacă mă uit atentă la tine, sigur că se vede. Şi apoi nu uita că în săptămâna asta s-au reînnodat toate firele rupte între noi sau aproape toate.
- Eu cred că toate, fiindcă nu au fost multe, în schimb au fost destul de solide, mai degrabă funii decât fire. Şi acum mă tot întreb ce a fost atunci, cum de am renunţat amândoi la toate şi ne-am despărţit.
- Lasă că avem timp să vedem şi asta, apoi să ne învinovăţim reciproc. Nu e acum momentul pentru subiectul ăsta. Mai bine totuşi spune-mi pe cine ai întâlnit azi, că îmi pari foarte iritat.
- O tâmpenie nu îţi fă nici o grijă. Nu se merită. Am zis eu pe un ton destul de ferm.
- Chiar aşa? Hai spune, că îmi place să ascult toate nimicurile tale.
- Bine, în drum spre casă m-am întâlnit cu o fostă vecină din Mehala, pe care nu am văzut-o de vreo 25 de ani. Sărutmâna, servus, ce plăcere, arăţi foarte bine şi alte cuvinte convenţionale de salut.
- Cum de eşti pe aici? Te ştiu în America. Ai tăi mi-au spus că o duci foarte bine pe acolo. De când m-am mutat din cartier mă întâlnesc foarte rar cu ei, dar de fiecare dată mi-au dat veşti despre tine. Mi-au povestit până şi de divorţul tău. Dar cu toate astea spuneau că îţi merge foarte bine.
- Da aşa e, a spus ea, dar ceea ce e mai important, tot nu ţi-au spus. Nu ţi-au spus că nu ştiau nici ei. Uite ţie îţi voi spune primul. Ştii că am o fetiţă, Michaela, de 23 de ani?
- Da ştiu.
- Dar nu ştii ce e mai important: e fetiţa ta, tu eşti tatăl ei.
- Nici în glumă să nu spui asta, am spus eu râzând.
M-ai privit foarte surprinsă şi întrebătoare.
- Şi asta numeşti tu tâmpenie? Deja am intrat la idei. Te rog povesteşte-mi totul amănunţit.
- Fi serioasă şi tu. Cum poţi crede şi tu aşa o aiureală? Dar pentru liniştea ta îţi voi povesti totul amănunţit.
Ne-am aşezat amândoi pe marginea patului şi încep a-i povesti.
- Totul a fost acum vreo 25 de ani. Locuiam în Mehala foarte aproape, la câteva case unul de altul. Eu am fost student la medicină, iar ea la filologie. Era o fată frumuşică şi inteligentă, mă rog îmi plăcea societatea ei, dar nu puteam spune că eram îndrăgostit de ea şi sunt convins că nici ea de mine - mă rog doi prieteni foarte buni. Uneori mai mergeam împreună la serile de dans studenţeşti.
- Cu timpul a început să îmi facă vizite mai dese. S-a întâmplat ca nu întotdeauna să fie părinţii mei acasă.
- După vreun an mi-a spus că se mărită cu cineva din America, pe care l-ar fi cunoscut nu cu mult timp în urmă şi va trebui să alerge după aprobări. Ce era să spun? I-am urat succes în toate demersurile necesare. Am început să ne vedem din ce in ce mai rar, apoi aproape de loc, până a venit într-o zi să îşi ia rămas bun pentru că a doua zi urma să plece. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni, cu promisiunea de a ne scrie des, promisiune pe care nu am achitat-o nici ea nici eu. După ce a plecat în America singurele veşti despre ea erau numai cele ce mi le spuneau părinţii ei.
- Nici vorba să cred gluma asta, doar eram amândoi nişte copii în jur de 20 de ani.
- Hm, copii, copii, de 20 de ani zici tu?
- Da. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, nu crezi că trebuia să îmi spună atunci?
- Cred că da, dar e posibil şi să nu îţi spună, cine ştie? Eu dacă eram în locul ei îţi spuneam.
- Ştii ce mă nedumereşte? Am o senzaţie că ea te iubea pe atunci şi încă foarte mult.
- Sincer nu cred, a existat o strânsă prietenie între noi, dar până la iubire... Aş putea-o numi prietenie dezinteresată.
- Dar hai să lăsăm povestea asta, oricum e foarte veche şi personal cred că a glumit astăzi - cam sinistră glumă, dar treacă de la mine.
- Cum spui tu Tony, dar m-au impresionat toate astea, încât nu cred că voi putea închide ochii la noapte.
- Mâine e duminică şi îţi voi ţine cu plăcere companie oricât de mult vrei tu.
- Îţi arde de glume acum, dar nu aş vrea să ştii ce e în mintea şi inima mea acum.
- Nu, chiar nu glumesc.
- Hai să lăsăm toate şi să ne culcăm, zău dacă mai am poftă de ceva, deşi am convingerea că nu voi avea nervi nici să dorm.
- Gândeşte-te şi tu, ceva nu e cinstit aici. Dacă tu ai fi fost în locul ei, plecai în America fără să îmi fi spus măcar o vorbă despre copil?
- Nu, chiar nu puteam pleca, fără să îţi spun despre copil.
- Acum mă faci să regret că ţi-am povestit toate astea.
- Nu, nu, foarte bine ai făcut. De fapt eu am fost cea care am insistat în toată povestea asta.
- Hai să te întreb ceva, câţi ani aţi avut atunci voi, fiecare dintre voi?
- Şi eu şi ea aveam 20 de ani.
- Hm, hm, hm, ce te face atunci să fi aşa convins că nu are dreptate?
- Cum ce? Ţi-am spus că eram doi copii cu capul aiurea. Chiar dacă am făcut noi ceva, a fost superficial, în mare grabă. În fond, nici nu am ştiut ce facem şi nici cum să facem.
- Adică cum în grabă? Cum superficial? Întreabă ea foarte insistenta.
- Pai amândoi cu ochii la fereastră şi cu urechile ciulite să nu fim surprinşi. Îţi spun eu că nu a fost nimic, nu aşa se face un copil.
- Acum cu întrebările tale mi-a sărit somnul şi mie.
- Ascultă Tony, că are sau nu dreptate, că putea fi concepută fata, habar nu mai am. După cum spui tu e incredibil, dar şi povestea ei e foarte verosimilă.
- Las-o în acolo, doar nu îţi imaginez că mă iau după ce spune ea şi plec în America. Chiar ea mi-a spus in seara asta că nu are pretenţii de la mine.
- Of! Of! Toată povestea asta mi se învârteşte în cap.
- Hai să ne culcăm odată, toată aiureala asta e atât de veche. S-a întâmplat cu mult înainte ca noi să ne cunoaştem.
- Da, e foarte veche, foarte, foarte veche.
Până la urmă am aţipit, am tresărit cam pe la ora 5. Stătea lângă mine cu ochii deschişi.
- Hai încearcă să dormi şi tu măcar un pic, spun si am luat-o în braţe.
Am dormit amândoi până foarte târziu, afară strălucea lumina soarelui.
- Hai să mai stăm în pat. Să ne odihnim cât de cât.
………………………………………………………………………………….
Într-un târziu m-am ridicat din pat, te-ai ridicat şi tu, dar cu ochii ţintă la mine mi-a spus:
- M-am gândit mult şi ai dreptate. Oricât de veche ar fi povestea asta, nu eşti tu omul care să împartă copii în dreapta şi stânga, fără ca să-ţi mai pese de ei.


Sinceritate? (povestirea şaptea)

- Da Tony, nu am închis ochii toată noaptea după povestea asta cu americano-măhăleanţa ta.
- Adevărul e că, indiferent de ce a spus aia, nu eşti tu omul care să împartă copii în dreapta şi stânga, fără ca să-ţi mai pese de ei.
- Las-o încolo nu te necăji atâta, că te îmbolnăveşti. A minţit şi gata. Punct.
- Interesantă figură eşti şi tu, nu prea minţi niciodată, dar nici la minciunile altora nu reacţionezi, chiar dacă te deranjează.
- Aşa m-am obişnuit.
- O fi aşa, deşi nu cred chiar întru totul.
- Ba uite că aşa e, eşti mult mai câştigat când cam spui adevărul.
- Ce naiba e cu acest cam că nu pricep nimic.
- Păi ce tot îţi spun că eşti mai câştigat spunând tot adevărul sau cam tot adevărul, decât să te încurci într-o plasă de minciuni.
- Dragă Tony, mă ameţeşti cu aproximările astea, te învârteşti în jurul a nu ştiu ce şi faci pe misteriosul.
- Nu fac pe misteriosul, dar este exact cum spun. Pe tine te-am minţit vreodată?
- Nu şi nici nu simt că mi-ai ascunde ceva. Despre întâmplări din trecut, am hotărât că le vom povesti în timp şi pe rând sau greşesc?
- Da tu ai propus şi am hotărât amândoi.
- Niciodată nu mi-a prea plăcut să mint sau să înşel pe cineva. Şi uite o întâmplare foarte veche, care m-a determinat ca întotdeauna să procedez aşa. Deci dacă spui ceva să fie purul adevăr, chiar dacă - hai să zic - nu îl spun în totalitate.
- Nu pricep nimic din tot ce-mi spui, dar hai începe să povesteşti totul pe îndelete.
- S-a întâmplat foarte de mult, acum douăzeci de ani. Eram mai la începutul carierei mele, dar avansasem foarte rapid. Într-o seară am stat mai ceva mult la sediu.
După ce am terminat şi am plecat pe stradă mă întâlnesc cu trei cunoscuţi Mitru, Vasi şi Nelu.
- Ce faci astăzi, eşti liber? Mă întreabă ei.
- Nu am nici un program, chiar sunt liber, liber acum şi de acum.
- Nu vrei să joci cu noi o partidă de poker? Mă întreabă Vasi.
- Ba da, cum să nu, de când cu lucru asta, chiar nu am mai jucat de mult.
Ne-am dus într-unul din birourile direcţiei.
Am avut vreo 500 de lei la mine, aşa că m-am aşezat la masă fără emoţii.
Parcă eram urmărit de ghinion, jucam de peste trei ore şi nu am dus măcar o mână. Numai cărţi slabe îmi intrau. O singură dată am avut o carte cât decât legată, dar şi atunci s-a parolat jocul. S-a anunţat ultimul tur şi am pierdut toţi banii şi încă peste o mie, cât am mai împrumutat în cursul jocului.
La acest ultim tur potul crescuse îngrozitor, s-a tot dublat triplat, nici nu ştiam suma care s-a adunat pe masă.
Zice Mitru către mine:
- Antoane i-a spune-mi cât şi de la cine ai împrumutat.
Îi spun că eram dator 500 la Vasi şi 700 la Nelu.
- Uite aici 1200 lei şi achită-ţi la ei tot ce ai datorie şi de acum orice bani mai vrei, îţi împrumut eu.
Zis şi făcut am achitat cele două datorii şi mă tot uitam lung la pot.
- Spune Anton cât să îţi dau acum pentru jocul acesta?
- Păi te rog 1800 să fie suma rotundă şi îţi sunt dator cu 3000 de lei.
- Ia banii şi mi-a numărat suma. Mai ţin minte Mitru era în stânga, Vasi în dreapta şi Nelu în faţa mea.
Vasi era la împărţitul cărţilor, următorul pas şi Mitru deschide cu 100 lei. Intru şi eu deşi aveam cele mai proaste cărţi închegate - o pereche de şeptari. Începem decartarea, Nelu a schimbat o carte, Mitru tot una şi vedeam pe Vasi că se pregăteşte pentru a schimba două. Atunci m-am dat servit şi nu am schimbat nici o carte.
Mitru deschide fiind primul, porneşte cu 25 de lei.
Atunci am început să dau în ei.
- Măi Mitre tu ai cel puţin două perechi ceri numai atâta, zic eu şi continui, uite cei 25 ceruţi şi la Monte Carlo pe doi şeptari ai mei, mi-au spus să mai cer o sută.
Vasi zice:
- Uitaţi 25-ul lui Mitru, suta lui Tony şi eu mai plusez cu 25. Următorul achită tot ce s-a cerut până la el şi mai cere 50.
Mitru achită tot ce s-a cerut şi spune:
- Măi Tony sunt tare curios de şeptarii tăi şi cer 100 de lei. Eu plătesc şi mai cer două sute, Vasi plăteşte tot ce datora până la el şi mai cere 25 de lei. Nelu dă sec fără pretenţii. Mitru plăteşte şi el tot ce datora în pot şi mi se adresează.
- Antoane, ia ca să-ţi văd şeptarii tăi, cer 200.
- Până acum am jucat pe cei doi şeptari şi achit cei două sute, dar vreau să joc în continuare şi mai cer 400 lei. Îi văd că se cam uită urât la mine şi dădeau mărunt din buze. Vasi nu prea entuziasmat
- Am de dat 200 plus 400 şi eu mai cer 25 de lei.
- Următorul plăteşte tot ce s-a cerut şi mai cere şi el 50 lei. Mitru nu mai dă nimica şi iese din joc.
Simt că încăpăţânarea îi cam lasă şi foarte nevinovat le mai cer 500 de lei.
Amândoi au aruncat cărţile pe masă. Iau potul şi îmi achit datoria, scad cei 500 cu care am intrat în joc şi ramasem în câştig cu 3300 lei.
- Aşa proşti ca voi nu am văzut de mult. Zice Mitru.
- Ştiu că nu se cuvine, pentru că nu am plătit, dar Tony te rog arată cărţile. Le întorc, bineînţeles că nu era nimic mai mult de cei doi şeptari ai mei. Hai să vedem şi restul. Vasi avea ful, Nelu brelan, iar Mitru două perechi mici. În loc să cereţi ca mucea ce trage de pot 25 şi 50 lei, trebuia să fi cerut fiecare cel puţin 400 şi atunci să-l fi văzut pe Tony ce mai făcea când trebuia să vă dea sec la amândoi 800. Mai râdea cu Monte Carlo al lui?
- Putea să vă sperie doar daca cerea 1000 şi în situaţia asta, sincer nu îl văd să fi făcut asta.
- Domnia şi prostia se plătesc.
- Dacă vă întreb acum, aţi jura că fiecare a rămas în banii lui şi că nu a pierdut nimeni nici un leu.
………………………………………………………………………………….
- Deci ai văzut cum cu sinceritatea am câştigat un pot uriaş?
- Da iubitule, dar sinceritatea ta a fost ajutată de zâmbet şi de vrăjeala aia ta cu Monte Carlo.


Poveste de început de an (povestirea opta)

- Spune măi Tony, ce ţi-a venit acum, de ce în loc de poezii scrii aceste istorioare? Nu zic că nu îmi plac, dar şi poeziile tale îmi plac.
- Ei, ei şi tu, nu ştii că eu sunt un bănăţean, puţin naţionalist?
- Ba ştiu şi nu numai puţin, ci foarte, mai român decât românii.
- Tocmai ăsta e şi motivul, vreau să arăt contribuţia Banatului în cultură, artă şi istorie, atât la noi, cât şi peste hotare.
- Hai lasă, că doar pe Ana Cumpănaş nu o integrezi aici.
- Ba da, in felul ei a fost o luptătoare eficientă împotriva crimei organizate.
- Dar s-o lăsăm pe ea, că doar sunt atâţia alţii şi în trecut şi în zilele astea cu care ne mândrim
- În zilele astea?
- Da ai uitat de P.F. Patriarh Daniel Ciubotea, născut în părţile Lugojului şi fost episcop al Timişoarei? Dar de Antonie Iorgovan - părintele primei Constituţii Democratice a României, născut în părţile Reşiţei? Şi mulţi alţii.
- Iar revenind la trecut, chiar şi în Vechiul Regat nu a existat nimic important fără contribuţia noastră, a bănăţenilor.
- Nu te cred şi nici nu ai fi în stare de vreun exemplu.
- Andrei Mocioni este unul din fondatorii Academiei Române, Stârcea Mocioni un mare om politic şi încă mai sunt.
- Zău, acum văd că nu am prieten un bărbat tandru şi atent, ci o întreaga enciclopedie.
- Nu exagera nici tu, dar aşa in prag de An Nou îmi place să mă gândesc la lucruri frumoase, nu la găinării sau pornografii cu care sunt pline ziarele şi programele tv.
- Nu folosi termeni aşa de asprii la adresa bieţilor reporteri şi jurnalişti.
- Bieţi? După cum scriu aş spune mai degrabă beţi. Scriu aiureli fără discernământ în goana după vânt.
- Taci şi tu. Parcă nu ai trăit nici o întâmplare mai picantă şi hazlie niciodată. Acum prea le exagerezi şi tu.
- Ba cum să nu, dar e important felul cum o povesteşti, cum o pui pe tapet. Chiar şi o întâmplare fără perdea devine plăcută şi foarte banală.
- Hai povesteşte-mi ceva de felul acesta, te rog.
- Chiar vrei, vrei, că nu mă prea entuziasmează gândul acesta
- Da. Chiar te rog. Bine?
- Bine. Zic eu şi ca să-i fac pe plac, încep să povestesc.
- Acum mult peste douăzeci de ani eram student şi nişte prieteni m-au invitat, să cânt cu ei intr-o sâmbătă la Clubul Atlanta.
A fost o seară grozavă şi am cunoscut acolo o fată foarte drăguţă, care tot timpul serii a stat cu mine pe lângă orchestră. La plecare am luat-o de braţ să o conduc spre casă. Pentru că urma să revin şi în ziua următoare am lăsat trompeta acolo, la un loc cu instrumentele celorlalţi.
La plecare mi-a spus că părinţii sunt foarte severi cu ea, dar acum profită şi întârzie puţin, pentru că tatăl e plecat undeva la sat.
Am luat-o încet pe jos spre Fratelia, am depăşit cimitirul din Calea Şagului, unde pe partea dreaptă erau câteva case şi multe plaţuri de grădini. Am ochit eu unul cu porumbul mare şi am intrat amândoi. Am culcat câţiva ştiuleţi şi a poftit-o să ne aşezăm. M-a refuzat pe motiv că îşi şifonează şi murdăreşte rochia. Mă roagă să stăm în picioare, undeva lângă un pom.
M-au surprins spusele ei, dar am ascultat-o şi ne-am ,,ascuns’’ la umbra unui pom.
- La ora 2 noaptea sau cât o fi fost, vouă vă ardea de umbră?
- Sigur ca da. Doar eu sunt un băiat mai mult decât discret.
Mai târziu aveam să îi dau dreptate. Cu toată grija noastră rochia nu a scăpat chiar neşifonată şi nemurdărită puţin.
- Cum naiba că nu te înţeleg?
- Ei nu, ne-am aşezat cuminţi lângă pom şi încet, încet ne-am lăsat purtaţi de valul tinereţi noastre. Fără să observăm am ajuns foarte, foarte departe. La un moment dat o aud chemându-mă printre şoapte şi oftaturi cu numele de Gicu. Şi ce să îţi spun o tot ţinea înainte cu Gicule în sus, Gicule în jos.
- Şi tu ce ai zis, când ai uzit-o aşa?
- Nimic.
M-am făcut că nu o aud. Era păcat ca pentru motive minore să ne întrerupem bunătate de noapte.
- Dar vezi tu tot ce e plăcut durează foarte puţin, pentru că ziua a început să dea semne de viaţă. Aşa că… am ajutat-o să-şi aranjeze rochia, apoi ne-am îndreptat şi noi înspre stradă, ca să o conduc până acasă.
Dar pe drum, nu am putut să nu întreb:
- Cine-i Gicu? Aşa de mult îl iubeşti?
- De ce mă întrebi? De unde ştii de el?
În câteva cuvinte i-am povestit totul. Ea s-a înroşit toată.
- Mai stai acum te rog câteva minute cu mine, acum sunt foarte emoţionată şi până mă liniştesc puţin, îţi spun de Gicu.
- Tony dragul meu să nu mă înţelegi greşit, Gicu este logodnicul meu, care acum e militar la o unitate din Chişoda. După ce se eliberează din armată, urmează să ne căsătorim. Aseară probabil că nu l-au învoit. Te rog să mă crezi că deşi am fost cu tine, numai la el mi-a fost gândul.
Am sărutat-o şi i-am spus să nu îşi facă griji din cauza mea. După care i-am dat o carte de vizită cu rugămintea de a mă căuta la telefon, dacă cine ştie, va simţi nevoia vreodată.
- De atunci nu am mai cântat niciodată la Atlanta.
………………………………………………………………………………….
După o îndelungată tăcere te-am auzit:
- Tony într-adevăr o întâmplare stupidă, o întâmplare de neuitat. Nici nu vreau să ştiu, dacă v-aţi mai întâlnit sau nu.


Povara (povestirea noua)

- Hai că revin cu întrebarea. Nu ai de gând să scrii poezii din nou?
- Deocamdată nu, o vreme încă nu mai scriu. Crede-mă că acum nu am nici o dispoziţie pentru poezie.
- De ce? Îţi lipseşte vreo muză?
- Nu vorbi copilării. Nici vorbă, nu eşti tu prezentă zi şi noapte?
- Tocmai, acum duci o viaţă liniştită, aşa cum îţi place şi aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna. Cel puţin acasă, eu am făcut totul ca acasă să fii ferit de orice ar putea să te neliniştească. Îţi ajung problemele şi balamucul de zi cu zi.
- Da aşa e, nu pot decât să îţi mulţumesc şi să îţi fiu îndatorat. De când eşti aici mă grăbesc întotdeauna să vin acasă şi o fac întotdeauna cu mult drag.
- Mă faci să înroşesc, nimeni nu mi-a mai vorbit ca tine şi nici nu a mai fost nimeni aşa de atent cu mine.
- Mă bucur că te simţi bine cu mine şi sincer mi-aş dori să nu mai pleci niciodată.
- Asta îmi doresc şi eu, să rămân toată viaţa aici cu tine, să îmbătrânim împreună.
- Eşti o drăguţă şi pentru asta fug acum să îţi aduc un buchet de trandafiri.
- Bine Tony, până te întorci îmi fac o cafea.
Am fugit repede până în centru la Piaţa 700 şi am ales un buchet mare de trandafiri roşii. Apoi am intrat la o cofetărie şi am luat două savarine şi două indiene. Nu am mai oprit nicăieri şi m-am întors acasă. Pe drum m-am gândit cu plăcere că într-adevăr mă simt tare bine de când s-a mutat la mine. Toate astea s-au petrecut firesc, fără nici o curte de paradă sau alte mondenităţi. Între noi există o bună înţelegere şi ceea ce e mai important e că există multă bunăvoinţă de a fi unul celuilalt cât mai plăcut, cât mai de folos.
- Draga mea am adus şi câteva prăjituri care ştiu că îţi plac. Zic eu odată ajuns sus în timp ce puneam florile într-o vază.
- Ca de fiecare dată eşti tare drăguţ şi îţi mulţumesc pentru ele.
- Spune-mi ce vrei să facem azi, ţi-ar place să ieşim undeva?
- Şi da şi nu. Parcă totuşi mi-ar place să stăm acasă. Ne mai ne odihnim şi după aceea mai stăm de vorbă.
Ne-am întins pe pat, eu cel puţin ştiu că am dormit vreo două ore. Nu ştiu exact cât am dormit, dar mi-a căzut bine somnul, eram tare obosit.
- Să ştii că mă simt ca un nou născut, odihnit şi parcă cu alt chef de viaţă. Hai să ciugulim câte ceva că parcă îmi e foame.
- Ce vrei să pregătesc?
- Parcă ceva rece, ce zici? Tu vrei altceva?
- Nu, mănânc la fel ca tine.
Zis şi făcut, am mâncat amândoi câteva felii de caşcaval cu şuncă şi bineînţeles prăjiturile aduse de mine ceva mai devreme. Chiar mă simţeam bine.
- Să ştii că fără să glumesc, dar m-am săturat ca la Paşti.
- Mă bucur şi eu la fel.
- Ce propui să facem în continuare?
- Ce vrei tu şi apoi mâncăm.
- Iar mâncare? Hai să sărim peste ea că mi-a fost destul.
- Auzi Tony, de mult am vrut să te întreb, dar nu am îndrăznit.
- Tu? Cum să nu îndrăzneşti? Te-am rugat să te simţi acasă, nu ca acasă. Aşa că te rog întreabă.
- De mult tot am vrut să ştiu de la tine ce te apasă. Au circulat şi circulă şi acum tot felul de zvonuri - unele verosimile, altele nu - despre o întâmplare din viaţa ta care te-a impresionat mai mult şi care ţi-a schimbat felul de a trăi, toată atitudinea faţă de ce e în jurul tău. Vrei să îmi spui tu acum care şi cum s-au desfăşurat acele evenimente?
- Hm, sincer e un subiect cam delicat şi nu îmi place să îmi amintesc de acele timpuri, dar e mult mai bine să nu mai amân, să îţi povestesc eu totul şi să nu mai asculţi ştiu şi eu ce zvonuri. Oricum mai devreme sau mai târziu tot va trebui să îţi spun.
În toamna trecută au fost doisprezece ani de atunci. Eram tare îndrăgostit de o doamnă cu care eram împreună de trei ani şi jumătate. Eu am cunoscut-o, imediat după ce ea a divorţat, era cu cinci ani mai tânără ca mine şi avea un băieţel.
Sincer nici nu mai ştiu împrejurările in care ne-am cunoscut. Era pe jumătate nemţoaică şi o chema Hedwig, Hedy cum îi spuneam eu şi cei din familie. Nu era o frumuseţe în sensul strict al cuvântului, dar m-am simţit imediat atras de ea, de ochii ei şi pe nesimţite a intrat în viaţa mea. Cu fiecare zi ce trecea m-am simţit tot mai îndrăgostit. Mi se părea cea mai frumoasă din lume şi de ce să te mint, la fel o văd şi acum.
Încă din primele zile ne-am înţeles foarte bine, de parcă întreaga viaţă am fi petrecut-o împreună. Era pictoriţă, lucra foarte mult şi cu pasiune. A avut câteva expoziţii prin oraş, expoziţii care i-au atras un număr mare de comenzi. Mai mult vara mergea câte o lună doua prin Austria şi Germania, unde făcea, la comandă, tot felul de fresce pe vile şi cabane. Aveam o dubiţă amenajată cu loc de dormit în spate, aşa ca avea asigurat un minimum de confort pentru a nu-şi deranja clienţii cu cazarea. Din cauza muncii mele nu puteam să stau cu ea decât foarte puţin prin străinătate. Ce să îţi spun, câştigam amândoi împreună mult mai mult decât aveam nevoie.
Din cauză că amândoi eram foarte ocupaţi copilul stătea mai mult la părinţii ei. Nu le dădea o sumă fixă lunar, dar nu s-au plâns niciodată că ar fi neglijaţi. Ba din contră mereu auzeam cuvinte de laudă la adresa ei.
Nu ştiu pe ce motiv părinţii ei nu mă agreau de loc, mă priveau mereu cu un aer de reproş, uneori parcă cu ură. Am încercat în câteva rânduri o conciliere cu ei fără nici un rezultat. Nu am făcut nici un caz pentru asta, în fond nu alături de ei aveam de gând să îmi duc viaţa în continuare. Ei cu ei şi noi cu noi.
În toamna de care vorbesc aveam de gând să ne căsătorim, apoi să trec şi băieţelul pe numele meu.
Mă gândeam că dacă va creşte, îi va fi mai uşor la şcoală şi în viaţă.
Am făcut certificatele medicale şi ne-am planificat la Biroul stării civile al Consiliului Popular Municipal pentru căsătorie, înfierea copilului urma să o fac imediat după căsătorie.
Cu vreo două săptămâni înaintea datei planificate, am plecat pe trei zile la o sesiune de comunicări. În aceste zile urma să stea la părinţii ei, împreună cu băieţelul, dar că la întoarcere mă va aştepta acasă.
Imediat după încheiere am plecat şi am ajuns acasă cam spre seară. Nu am intrat bine şi aud sunând telefonul. Nu ştiu, dar parcă nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, lăsându-l să sune de multe ori. Totuşi într-un târziu am ridicat receptorul. Am împietrit, era mama ei care cu o voce stridentă mi-a spus ca Hedy a murit, s-a sinucis. Am crezut că e vreo glumă proastă şi am zburat până acolo. Am fost primit cu multă ostilitate. Nu am luat seama şi am intrat înăuntru. Cele spuse la telefon erau adevărate. Multă vreme am rămas plângând lângă trupul ei. La un moment dat o aud pe mama ei spunând că eu port toată vina, că dacă nu m-ar fi cunoscut nu ar fi murit.
Am tăcut, ce era să zic. Parcă s-a rupt ceva în mine. Ştiam că viaţa mea se va schimba cu totul. În gândul meu am vrut să fac ceva şi atunci la căpătâiul ei am hotărât că niciodată nu voi mai bea, nu voi mai fuma, nu voi mai juca nici un fel de joc de societate. Legământ care îl respect şi acum. Voiam atunci şi vreau şi acum ca de acolo de unde este să fie mândră că o iubesc şi o voi iubi numai pe ea cât voi mai trăi. Că zi de zi mă trezesc cu imaginea ei în faţa ochilor, mă trezesc cu ea în gând.
Am întrebat dacă a lăsat vreo scrisoare, vreun bilet. Foarte tăios mi s-a răspuns ca nu.
După înmormântare nu am mai fost primit la ei în casă. Ce era să mai fac, m-am supus.
La vreo două sau trei săptămâni am fost citat de procuratură. Mi s-a spus că există o reclamaţie, cum că eu aş fi provocat sinuciderea lui Hedy. Mi-au pus multe întrebări despre relaţiile dintre noi. Am răspuns cu amănunţime la toate. În final procurorul mi-a spus că toţi cei care au fost interogaţi: vecinii, cunoscuţi inclusiv sectoristul prin declaraţiile lor au infirmat acuzaţiile ce mi-au fost aduse. La întrebarea mea şi procurorul a spus că nu există nici o scrisoare sau bilet de adio.
Am renunţat de a mai căuta motivul acestui gest. Dacă ea a vrut atunci să fie secretul ei, aşa să fie şi acum. Poate că atunci când Dumnezeu mă va chema la El şi ne vom întâlni, tot ea îmi va spune.
Vezi tu cu toţi aceşti ani care au trecut nu am putut să o uit. Nu trece zi să nu mă gândesc la ea. De multe ori noaptea o simt lângă mine şi mă trezesc căutând-o.
- Da Tony şi eu te-am auzit de foarte multe ori spunându-i numele, de foarte multe ori chemând-o.

Am tăcut vreme îndelungată, fiecare cu gândurile lui.
- Of! Şi totuşi te invidiez pentru fericire, pentru cei trei ani de fericire.


Povara (a noua povestire - continuare)


- Tony dragă am ascultat atentă totul, nu ştiu, pe moment şi poate nici altă dată nu voi mai avea nimic de spus, e grea, e foarte grea povara asta a ta. Hai mai bine acum, să ne odihnim puţin, bine, vrei?
Am stat întins pe pat vreo jumătate de oră, fără să pot închide ochii.
Mi se derulau prin minte tot felul de gânduri de amintiri.
N-am putut sta mai mult, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Priveam strada in gol, frământat de gânduri.
- Nici eu nu am putut dormi, mă tot gândesc, mă tot frământ, fără să înţeleg nimic. Nu am cunoscut-o niciodată, decât din poveştile unora sau altora. Nici măcar nu ştiu când şi cum a cunoscut-o.
Am tăcut amândoi multă vreme. M-am dus în bucătărie de unde am adus două ceaiuri fierbinţi şi ne-am aşezat la masă.
- Ce să spun totul mi se învălmăşeşte in minte fragmente şi amintiri disparate, aşa ca un mozaic rupt, spart.
- Cum am cunoscut-o? Acum încep să mă gândesc. Da, ne-am cunoscut în condiţii puţin neobişnuite. Pe vremea aceea eram medic la un mare combinat din Timişoara. Combinatul avea mai multe întreprinderi şi secţii în Timişoara şi Lugoj. Aşa că de două ori pe săptămână trebuia să fiu prezent în Lugoj, unde aveam un cabinet în cadrul unei fabrici de aici. Într-una din zilele mele de Lugoj încă de dimineaţă am avut foarte mulţi pacienţi femei gravide, muncitori din secţii cu diverse afecţiuni sau tratamente. În jurul prânzului mi-am adus aminte că în ziua următoare am fost chemat la Bucureşti, la Ministerul Sănătăţii. Am dat repede telefon la combinat, unde nu am găsit decât o tânără asistentă.
- Domnişoară în cabinetul meu pe masă găseşti un dosar albastru pe care scrie Ministerul Sănătăţii. Da, l-ai găsit? Bine, deschide-l şi în el vei găsi 500 de lei. Ia două sute din ei şi te rog fugi până la agenţia de voiaj C.F.R. şi cumpără-mi un bilet pentru vagonul de dormit clasa întâia, pentru Bucureşti la acceleratul care pleacă diseară la ora 22. te rog să îmi pui biletul in dosar lângă bani pentru că eu ajung foarte târziu diseară.
Am venit seara, am luat dosarul, biletul şi am trecut pe acasă să cinez şi să mă pregătesc de plecare. Am ajuns cu câteva minute înainte de plecarea trenului. Am urcat în vagonul meu, am predat biletul însoţitoarei, care m-a condus la uşa compartimentului, spunându-mi ca pătura, perna şi cearşafuri curate le voi găsi în pat. Am rugat-o să mă trezească cu o jumătate de oră înainte de sosire. Am intrat în compartiment, iar ea a încuiat uşa.
În fugă am văzut că patul de jos era ocupat de un alt călător şi m-am îndreptat către chiuvetă să mă spăl, să mă pregătesc de culcare.
După ce am terminat, cu surprindere am văzut că de fapt călătorul era o femeie intr-o cămaşă de noapte uşoară şi cam transparentă.
Am rămas surprins şi am început să îndrug câteva cuvinte de scuze.
Nu s-a formalizat de loc şi a acceptat o cafea din partea mea. Am scos din sacoşă termosul şi am turnat cafea în două ceşti care erau în inventarul compartimentului. Ne-am aşezat pe marginea patului de jos unde am vorbit de toate şi nimicuri, ca două cunoştinţe întâmplătoare. După un timp mi-a spus că tare i-ar place să bea ceva, o bere sau ceva tare.
- Am eu la mine o sticlă de coniac Martell, ca atenţie pentru cineva, la care trebuie să mă prezint astăzi. Nu îţi fă nici o problemă, voi cumpăra altul, că şi pe acesta tot din Bucureşti l-am luat într-o deplasare anterioară.
Ne-am turnat în două pahare – la fel din inventarul compartimentului, pentru că eu nu port nici pahare şi nici ceşti cu mine.
A sorbit încet din pahar, spunând că de mult nu a mai băut o licoare aşa de bună, de fină.
Am continuat să tot sporovăim, am mai turnat încă puţin şi m-am pregătit să mă duc în patul de sus pentru culcare. Atunci şi-a lăsat capul pe umărul meu şoptindu-mi:
- Hai te rog, rămâi aici jos cu mine.
De data asta am privit-o cu multă atenţie şi nu m-am lăsat mult rugat.
Dimineaţa m-am trezit primul şi m-am aranjat, m-am bărbierit repede şi cum am terminat cu astea, ca la un semnal s-a trezit şi vecina.
Am vrut să ies pe culoar, dar m-a rugat să rămân cu ea.
În timp ce se aranja, mi-a povestit că s-a simţit deosebit, că s-a simţit cu adevărat înconjurată de afecţiune.
Înainte de plecare, am rugat-o să păstreze sticla in amintirea primei noastre întâlniri.
- Mă numesc Hedwig şi cu toată sinceritatea, îţi spun că foarte mult mi-ar place, ca totul, să se repete cât mai curând.
- Nu ar fi mult până departe, zic eu făcând cu ochiul, diseară tot cu trenul acesta mă întorc.
- Hai nu serios?
- Da, zău că da, mâine am foarte mult de lucru.
- Să stabilim o oră de întâlnire la un oficiu de voiaj să luam biletele împreună, vrei? Eu cred că aş putea fi liber de pe la ora două sau trei.
- Foarte bine şi eu voi fi liberă de atunci, aşa că vom avea şi mult timp să ne plimbăm prin oraş şi să mai povestim una alta. Hai să spunem ora trei să fim convinşi că avem tot timpul necesar pentru tot ce avem de rezolvat aici.
- Da foarte bine la ora trei după masă. Şi acum hai să luăm repede un taxi să ne ducă în centru.
A coborât la Universitate, iar eu mi-am continuat drumul până la destinaţia mea.
Înainte de a urca am cumpărat trei prăjituri de ciocolată pentru cele trei doamne din birou, iar pentru şef - de data asta ceva mai zgârcit - numai o sticlă de votcă poloneză.
Am urcat sus şi am fost foarte expeditiv, aşa ce pe la prânz am terminat cu toate problemele mele. Bineînţeles că nu am uitat să îi rog pentru rezervarea unui compartiment la vagonul de dormit, ceea ce s-a rezolvat telefonic pe loc. Apoi am mai discutat puţin cu ei de una de alta şi apoi am plecat. Tot drumul până la locul întâlnirii l-am făcut încet, fără grabă şi cu puţin înainte orei trei am ajuns. Ca la comandă am ajuns amândoi odată. Am intrat în agenţie, pentru a ne lua biletele, care acum le aveam rezervate. De cum am ieşit în stradă, am întrebat-o:
- Ce propui să facem astăzi după masă că avem la dispoziţie foarte mult timp până la plecarea trenului nostru.?
- Pentru că avem noroc de o zi frumoasa, hai întâi să ne plimbăm prin oraş, să stăm mai mult de vorbă. Spune vrei şi tu?
- Da sigur, sigur că da. Sunt medic stabilit de multă vreme în Timişoara şi mă numesc Tony, Anton. Sunt sas - neamţ din Ardeal.
Nu sunt şi nici nu am fost niciodată căsătorit.
- Eu sunt de curând divorţată, sunt pictoriţă şi am relativ mare succes. Asta mai ales e că fac lucrări de care alţi pictori se cam feresc. Anume decorez case vile, cabane cu mari fresce exterioare. Uneori mai decorez cu fresce şi holuri interioare, mă orice mi se cere de clienţi. Marea majoritate a astfel de lucrări le fac in Germania şi Austria. Pentru acestea mi-am cumpărat o mică dubiţă pe care am amenajat-o şi ca un mic birou, un mic atelier, dormitor şi un mic spaţiu pentru depozitarea materialelor care îmi sunt necesare.
Pentru că am şi un băieţel, locuiesc împreună cu părinţii, care îmi sunt de foarte mare ajutor la creşterea lui. La ora asta nu am nici o obligaţie faţă de vreun bărbat şi nici nu sunt grăbită în această direcţie. Sincer mi-a ajuns experienţa lamentabilei mele căsătorii.
Am intrat la magazinul Muzica, ne-am uitat printre noutăţi si nu am găsit nimic care să n placă. Apoi am intrat prin multe, multe magazine, unde de asemenea nu am găsit nimic. Pe nesimţite a început să se întunece şi am căutat un restaurant pentru cina, voiam unul cat mai liniştit, cât mai discret. Într-un greu am găsit ceva care sa ne placă. Am cinat şi după cină am luat un taxi să ne ducă la gară. Trenul era tras la peron aşa că ne-am dus să ne urcăm în vagon. Surprins am văzut aceeaşi însoţitoare ca cea de ieri, ne-a zâmbit uşor şi ne-a condus la compartiment.
Călătoria a fost la fel ca ieri, numai că în plus am stat şi foarte mult de vorbă.
Ajunşi la Timişoara am schimbat cărţi de vizite şi i-am promis că sâmbătă, pe la prânz, o voi căuta, spre a ieşi seara împreună pe undeva.
După aceea ne-am întâlnit din ce în ce mai des, până când s-a mutat cu totul la mine.
Vezi aşa ne-am cunoscut. Iar de aici mai departe ştii totul…


De ce? (povestirea zecea)

Din nou am tăcut. Stăteam alături întinşi în pat, fiecare măcinat de tot felul de gânduri.
Nu am simţit când m-a furat somnul, dar am simţit razele calde ale dimineţii pe faţă. M-am ridicat din pat şi m-am dus să pregătesc dejunul plus o cafea si un ceai. Am pregătit nişte ouă cu câteva felii şuncă, apoi am venit cu ele în sufragerie. Te-am găsit si pe tine gata îmbrăcată.
Am mâncat amândoi în tăcere, parcă nu voiam sa ne eliberăm de gândurile nopţii.
Într-un târziu te-am întrebat ce program propui pentru sâmbăta asta.
- Auzi Tony mi-ar place să ieşim undeva oriunde, dar undeva să nu fie nici izolat nici aglomerat, ce spui? Bine?
- Da ne-am urcat în maşină fără nici un plan. Am ieşit din oraş şi ne-am oprit într-o mică staţiune care avea un parc imens, umbros, o adevărată pădure.
Am străbătut în lung şi în lat toată pădurea, oprindu-ne din când în când la câte un izvor. Pe la ora trei sau patru am venit să prânzim la un restaurant. Aici am mâncat ceva uşor şi cum ne-am simţit obosiţi am pornit către casă.
Ajunşi am încercat să ne odihnim puţin.
Spre seară te-am invitat la cină in oraş. Ne-am îmbrăcat şi ca de obicei, ne-am oprit la restaurantul din apropierea operei. Am mâncat, am dansat, am petrecut foarte bine vreo trei ore, după care am luat-o înspre casă.
Ajunşi acasă ai găsit câteva prăjituri în frigider, precum şi o sticlă de şampanie pe care ţi-am deschis-o, iar mie mi-am preparat o oranjadă rece.
Ne-am aşezat zâmbind la masă, am mâncat prăjiturile, după care tu mi-ai spus cu glas domol:
- Tony noi întotdeauna am dus o viaţă liniştită, o viaţă ca de vis, totuşi au existat două perioade de întrerupere, această ultima, chiar a fost foarte lungă. De aseară mă gândesc şi nu pot să îmi explic nimic, chiar nu găsesc motivul care să le fi determinat.
M-am încruntat puţin.
- Hai spune, se pare că tu ştii ceva. Eu am uitat sau nu ştiu ce a fost.
- Nu, nu vreau să discutăm acuma despre asta. Poate altă dată vom discuta despre asta, deşi, crede-mă, nu mă omoară entuziasmul.
- Hai Tony, hai spune-mi ce sau care crezi tu, care să fi fost motivele?
- Ba nu, hai mai bine facem un duş şi ne culcăm şi noi mai devreme. Fă te rog patul până ies eu din baie, bine?
Aşa am şi făcut am intrat la baie am făcut un duş. Mi-am uscat părul şi am intrat in pat.
Ai venit şi tu după vreo douăzeci de minute.
- Hai Tony, hai te rog spune, am greşit eu cu ceva, te-am supărat? Vreau, să nu se mai repete. Hai spune-mi totul, te rog.
- Ţi-am spus că nu vreau acum să discută despre asta, poate odată mai târziu, când îmbătrânim amândoi.
- Nu, nu, hai Tony te rog .
- Crede-mă acum nu am dispoziţia şi nici calmul necesar. Nu vreau ca discuţia să degenereze.
- Înseamnă că mă socoteşti vinovată de ceva, înseamnă că ceva te apasă şi cum ai putut să nu îmi spui atât amar de vreme?
- Nu, nu încă nu, încă nu e momentul să-ţi spun. Nu e momentul pentru asta, să mai lăsăm timpul să mai treacă puţin şi zău că îţi voi spune.
- Ba, Tony te rog, zău te rog spune-mi.
- Hm, hm, bine. Mai ţii minte că odată cu ani în urmă ai plecat intr-o delegaţie la Constanţa pe vreo doua sau trei zile?
- Da, chiar dacă nu ţin minte, nu văd nimica rău într-o delegaţie, doar şi tu mai pleci, din când în când la diverse sesiuni de comunicări.
- Da aşa e, dar aici e totul, în plecarea ta. Te-am sunat a doua zi la telefon, am lăsat să sune de multe ori şi nu ai răspuns. Era cam nouă sau zece dimineaţa. Oarecum intrigat peste câteva minute am sunat din nou. Din nou am sunat insistent şi am rămas înmărmurit, pentru că îmi răspunse o voce de bărbat, cu o voce obosită, plictisită. Am închis imediat. După vreo douăzeci de minute sau jumătate de oră ai sunat tu şi fără să te întreb mi-ai spus o poveste cum că ai fi redirecţionat apelul. Nu sunt gelos, dar în clipa aia am simţit un junghi în inima şi mi-am amintit de uitata ta poveste veche de dragoste cu un bărbat din Constanţa. Am simţit ca înot printre minciuni, că păşesc pe nisipuri mişcătoare. La întoarcere nu ţi-am spus nimica, am încercat din răsputeri să reiau viaţa noastră. A fost foarte greu şi încet, încet ne-am depărtat. Nu a fost o ruptură propriu zisă cu scene melodramatice, dar am luat-o fiecare încet pe drumul lui. Asta a fost, până ne-am reîntâlnit şi până păşim din nou alături. Ai văzut şi ai simţit atitudinea mea faţă de tine, atenţia cu care mereu te-am înconjurat.
- Tony, Tony de ce ai tăcut atâţia ani? De ce? De ce?
- Asta mă tot întreb şi eu, de ce?


Drumul (povestirea unsprezecea)

Era spre seară şi mă plimbam cu câinele prin oraş. În Piaţa Mare am oprit puţin şi priveam atent la pregătirile ce se faceau pentru Sărbători.
În mijlocul pieţei, trona un brad înalt, pe care o echipă de muncitori se străduia să-l împodobească. De asemeni, mai mulţi muncitori lucrau să încarce cu podoabe toţi copacii din jurul pieţii.
Stăteam şi cu multă atenţie priveam la munca lor, până când m-am auzit strigat de o voce cunoscută de femeie. M-am întors şi am văzut pe proprietara vocii, care se îndrepta grăbită catre mine.
- Hei, Tony, de mult nu ne-am văzut, ce cauţi aici, în Sibiu?
- Ooo, oo! Tot la fel de frumoasă ai rămas! Zău, pe obrazul tău nu se vede trecerea atâtor ani. Si acum eşti invidiată de multe adolescente.
- Tot drăguţ şi dulce ai rămas - acelaşi dintotdeauna, dar te rog, nu mai pierde vremea şi spune-mi ce cauţi aici?
- Sunt în concediu câteva zile şi vreau să le petrec alături de părinţi.
- Eu am poimâine spectacol aici şi am venit cu două zile mai înainte.
Zău, parcă am presimţit ca te voi întâlni aici, deşi prin cap niciodată nu mi-ar fi trecut că eşti sibian şi încă sa te văd aici ca pe unul de-al casei, plimbând liniştit un câine.
- E câinele meu - cel mai bun prieten - deşi l-am lăsat în grija părinţilor.
- Hai, spune-mi pe unde ai umblat în toţi anii ăştia, de când nu te-am văzut? Şi tu arăţi foarte bine, puţin ars de soare.
- Ei, pe unde...Mi-am urmat drumul care mi-a fost prezis încă din copilărie.
- Ce tot spui, ce drum prezis? Ce copilărie? Copilăria ta? Copilăria cui?
- Păi sigur că la copilăria mea mă refer, a cui alta, dar e o poveste ceva mai lungă, hai să mergem undeva, sa stăm jos, ca să pot povesti in tihnă.
Ne-am dus până la „Împăratul Romanilor”, un restaurant mare, aflat în apropiere. Întrucât eram cu câinele, am căutat un loc mai discret, mai ascuns tuturor privirilor, unde ne-am aşezat.
- Spune-mi, te rog, ce vrei să iei, intreb eu politicos, dar să ştii că îţi recomand o felie de tort Diplomat, din care imi iau şi eu.
Am făcut comenzile pentru tort si câte o oranjadă.
- Hai, începe-ţi istorioara, că sunt tare curioasă!
- Bine! Era prin anii ’70, aveam in jur de opt ani şi într-un sat de aici, din apropiere, mă jucam cu alţi copii, în praful de pe drum. La vreo două ore după prânz, în sat a intrat o şatră de ţigani. Nu departe de noi au oprit căruţa şi au început să colinde prin sat. Fetele s-au repezit cu palmele întinse să le ghicească viitorul, dar mai important, cum şi cine le va fi alesul. Mai târziu, după ce s-a terminat vânzoleala fetelor, am văzut o ţigancă mai bătrână, spre care m-am dus şi i-am întins mâna. La început a privit-o cu un aer plictisit, după care mi-a luat-o şi a studiat-o cu atenţie. S-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă părinţii sunt acasă, la care am răspuns ca da. Am condus-o până la poartă şi am chemat-o pe mama afară. A întrebat-o dacă e mama mea şi, la răspunsul ei afirmativ, a început sa-i spună:
- Doamnă, am văzut în palma băiatului că în viaţa lui va fi un om mare, va merge numai cu maşini mici albe. Va face mult bine în viaţa lui şi va ajunge foarte mare şi foarte departe. Mama a rămas înmărmurită, nu a avut putere să mai zică ceva, a intrat în curte şi a adus o măsură de porumb pentru ţigancă. Ea a refuzat porumbul, cerând mamei numai un leu, ca să am noroc de împlinirea prezicerii.
Târziu, când a venit tata de la lucru, în timpul cinei, mama i-a povestit totul. Eu m-am dus la culcare, lăsându-i pe ei sa tot povestească pe tema asta.
Dimineaţa, tata a rămas acasă şi pe la vreo unsprezece m-a luat de mână şi ne-am dus la şatră. Am găsit uşor ţiganca de ieri şi tata a început să o întrebe multe amănunte, dar nu i-a spus în plus faţă de ieri, decât că voi învăţa multă carte. Nu a vrut să mai primească alţi bani şi nimic altceva, dar la insistenţa tatei a spus că pentru douăzeci şi cinci de lei ii va ghici si lui. Nu ştiu ce i-a spus, că vorbeau foarte încet, dar in final, i-a spus cu voce tare că va fi sănătos şi va trăi ani mulţi împreună cu soţia, cu toată familia.
- Pe vremuri chiar ai avut o maşină albă, nu mai ştiu acum...
- Da si acum tot aşa, am un Volkswagen alb, şi tot ce am făcut până acum urmează îndeaproape drumul prezis de ţigancă. Am de gând ca şi pe viitor să fac la fel – se pare că îmi poartă noroc.
- Atunci hai, spune-mi tot ce ai făcut de când nu ne-am mai văzut şi până acum !
- Nu, asta va face obiectul unor alte povestiri. Unde locuieşti aici in Sibiu, că vreau să te conduc până acasă. Voi veni cu părinţii la spectacolul tău, să te felicităm.


 
Ultima vizită a lui Moş Crăciun (a 12-a povestire)

După două zile seara târziu, împreună cu părinţii şi cu un buchet de flori in mână, stăteam la teatru lângă ieşirea artiştilor. Într-un târziu ai ieşit şi tu. Ne-am apropiat şi după ce am făcut prezentările te-am felicitat pentru rolul tău din spectacol.
După felicitări, tata cu un aer foarte serios, ne-a invitat la cină, spunându-ne ca a rezervat o masă la „Römischer Keiser“. Nefiind chiar aşa de departe, ne-am dus pe jos până acolo. Fiind o oră relativ târzie, pe centru nu mai era aproape nimeni.
La restaurant am fost conduşi de un picolo la masa noastră. Fiecare din noi a comandat ce a vrut, iar discuţia a devenit foarte animată, fiecare din noi cu felicitări, anecdote şi tot felul de povestiri diurne.
La un moment dat te aud:
- Tony hai mai povesteşte-ne tu ceva, că zău mi-e tare dor de povestirile tale.
- Nu ştiu ce să vă povestesc in seara asta, zău nu ştiu. M-ai luat pe neaşteptate şi nu îmi vine nimic în minte
- Hai că suntem în oraşul tău, nu cred că nu ai nici o amintire, nu ai tu ceva demn de a fi povestit.
- Hm, ba uite, pentru că se apropie Crăciunul, mi-am adus aminte de ceva, de ceva din copilărie.
Cred că eram in clasa patra, era seara de Ajun. La noi au venit şi bunicii si un frate a lui tata cu soţia şi cu băiatul lor - cu vreo doi ani mai mic decât mine. S-a făcut deja târziu, afară era deja întuneric, când mama m-a luat să mă îmbrace frumos pentru cină.
Dat fiind ca tata tot întârzia mama ne-a invitat dincolo să vedem bradul împodobit şi pregătit pentru sosirea lui Moş Crăciun. După câteva minute aud bătăi în uşă, mama deschide şi moşul apare in prag. Mai ţin minte, că mi s-a părut a fi un uriaş cu barbă albă, cojoc ciobănesc şi o căciulă mare albă.
A intrat, s-a aşezat pe scaunul de lângă pom si a început să ne întrebe, dacă am fost cuminţi, dacă ştim să spunem poezii.
Eram atâta de emoţionat, încât acum nici nu mai ştiu ce poezie am recitat. Apoi moşul a început să scoată din sac bomboane, dulciuri şi tot felul de jucării pe care ni le-a împărţit nouă copiilor.
Nu a stat prea mult pentru că era aşteptat şi de alţi copii, aşa că şi-a luat rămas bun şi a plecat.
După ce am studiat fiecare din noi darurile, mama ne-a luat de mâna şi ne-a adus la masa de cină. La vreo zece minute după ce am început să mâncăm vine şi tata îngheţat de frig.
S-a dezbrăcat şi s-a aşezat lângă noi.
- Tată a fost Moş Crăciun la noi şi ne-a lăsat darurile pentru fiecare şi tu nu ai fost acasă.
- Ce să fac Tony, tu ştii că în perioada asta de sărbători, am foarte mult de lucru. Spuneţi-mi copii v-a plăcut ce v-a adus moşul, v-a plăcut de el?
- Da tata ne-a plăcut tot şi darurile şi de el, să ştii că niciodată până acum nu a fost atâta de încărcat de daruri.
- Tată, cu toată emoţia şi bucuria, am observat că Moş Crăciun a fost încălţat cu pantofii tăi.
Asta a fost ultima vizită la noi a lui Moş Crăciun, de atunci, nu a mai venit, dar întotdeauna găseam darurile lui sub pom.


vineri, 10 decembrie 2010

Ultima vizită a lui Moş Crăciun (a 12-a povestire)


După două zile seara târziu, împreună cu părinţii şi cu un buchet de flori in mână, stăteam la teatru lângă ieşirea artiştilor. Într-un târziu ai ieşit şi tu. Ne-am apropiat şi după ce am făcut prezentările te-am felicitat pentru rolul tău din spectacol.

După felicitări, tata cu un aer foarte serios, ne-a invitat la cină, spunându-ne ca a rezervat o masă la „Römischer Keiser“. Nefiind chiar aşa de departe, ne-am dus pe jos până acolo. Fiind o oră relativ târzie, pe centru nu mai era aproape nimeni.
La restaurant am fost conduşi de un picolo la masa noastră. Fiecare din noi a comandat ce a vrut, iar discuţia a devenit foarte animată, fiecare din noi cu felicitări, anecdote şi tot felul de povestiri diurne.
La un moment dat te aud:
- Tony hai mai povesteşte-ne tu ceva, că zău mi-e tare dor de povestirile tale.
- Nu ştiu ce să vă povestesc in seara asta, zău nu ştiu. M-ai luat pe neaşteptate şi nu îmi vine nimic în minte
- Hai că suntem în oraşul tău, nu cred că nu ai nici o amintire, nu ai tu ceva demn de a fi povestit.
- Hm, ba uite, pentru că se apropie Crăciunul, mi-am adus aminte de ceva, de ceva din copilărie.
Cred că eram in clasa patra, era seara de Ajun. La noi au venit şi bunicii si un frate a lui tata cu soţia şi cu băiatul lor - cu vreo doi ani mai mic decât mine. S-a făcut deja târziu, afară era deja întuneric, când mama m-a luat să mă îmbrace frumos pentru cină.
Dat fiind ca tata tot întârzia mama ne-a invitat dincolo să vedem bradul împodobit şi pregătit pentru sosirea lui Moş Crăciun. După câteva minute aud bătăi în uşă, mama deschide şi moşul apare in prag. Mai ţin minte, că mi s-a părut a fi un uriaş cu barbă albă, cojoc ciobănesc şi o căciulă mare albă.
A intrat, s-a aşezat pe scaunul de lângă pom si a început să ne întrebe, dacă am fost cuminţi, dacă ştim să spunem poezii.
Eram atâta de emoţionat, încât acum nici nu mai ştiu ce poezie am recitat. Apoi moşul a început să scoată din sac bomboane, dulciuri şi tot felul de jucării pe care ni le-a împărţit nouă copiilor.
Nu a stat prea mult pentru că era aşteptat şi de alţi copii, aşa că şi-a luat rămas bun şi a plecat.
După ce am studiat fiecare din noi darurile, mama ne-a luat de mâna şi ne-a adus la masa de cină. La vreo zece minute după ce am început să mâncăm vine şi tata îngheţat de frig.
S-a dezbrăcat şi s-a aşezat lângă noi.
- Tată a fost Moş Crăciun la noi şi ne-a lăsat darurile pentru fiecare şi tu nu ai fost acasă.
- Ce să fac Tony, tu ştii că în perioada asta de sărbători, am foarte mult de lucru. Spuneţi-mi copii v-a plăcut ce v-a adus moşul, v-a plăcut de el?
- Da tata ne-a plăcut tot şi darurile şi de el, să ştii că niciodată până acum nu a fost atâta de încărcat de daruri.
- Tată, cu toată emoţia şi bucuria, am observat că Moş Crăciun a fost încălţat cu pantofii tăi.
Asta a fost ultima vizită la noi a lui Moş Crăciun, de atunci, nu a mai venit, dar întotdeauna găseam darurile lui sub pom.

miercuri, 26 august 2009

Zece povestiri

Cina (povestirea întâia)

Stau la masa si ascult atent melodiile cântate de orchestră. Sunt lente, tandre bine nuanţate de fiecare instrumentist. Simt cu toată fibra că sunt muzicieni buni, sensibili, artişti de mare clasă. Timpul trece pe nesimţite fără să-mi dau seama că doamna pe care o aştept la cină, e în întârziere. Cred că sunt bucuros de întârzierea ei. Ascultând prin faţa ochilor mi se derulează disparat şi aleatoriu fragmente din viaţa trăită până acum.
Într-un târziu orchestra a tăcut, mă uit în jur şi văd apropiindu-se de masă doamna aşteptată.
Mă ridic, plecându-mă ceremonios.
- Sărutmâna, bună seara.
- Servus Tony, te rog nu te supăra pentru mica mea întârziere.
- Cum să mă supăr, doar punctualitatea nici nu ar sta bine unei doamne atâta de frumoasă şi graţioasă ca tine.
- Vai mă copleşeşti ca întotdeauna.
- Ei şi tu...
- Să ştii că am stat câteva clipe în uşă şi te-am privit cum ascultai orchestra. Nici nu ştii cât mi-a plăcut expresia ta.
Mă uit, oarecum, întrebător.
- Zău Tony, numai odată am mai văzut la tine faţa atât de concentrată cu ochii strălucind parcă de o bucurie pătimaşă.
Mă uit la ea, de parcă azi o văd pentru prima oară.
- Nu te uita aşa mirat, precis că nici nu îţi aminteşti.
S-a apropiat un picolo şi ne-a oferit două liste de meniu.
- Stai să ne alegem ceva şi apoi toată seara îţi voi povesti cum a fost atunci. Bine?
- Da, zău m-ai făcut foarte curios, pentru că nu ştiu ca noi doi, să avem prea multe secrete.
A cerut un grătar cu garnitură de cartofi, iar eu ceva rece şi uşor.
- Hai te rog începe, sunt nerăbdător să te aud, că tu n-arunci vorbe-n vânt. Precis că te-a frapat atunci ceva.
- A fost cu foarte multă vreme în urmă, acum vreo şapte sau opt ani, tot într-o seară de vară şi tot aşa târziu ca astăzi. Era bine trecut de ora 11, eu ieşeam de la operă, când te-am văzut trecând grăbit, preocupat de ceva. Te-am strigat, ai tresărit, dar ai făcut câţiva paşi spre mine. Arătai foarte obosit şi tras la faţă.
- Ce plăcere să te întâlnesc, ai spus, deşi mă cam îndoiam de sinceritatea cuvintelor tale. Ce mai faci? De mult nu te-am văzut. Chiar m-am gândit deunăzi la tine.
- Ce să fac, mi-e foame, dar mi-e groază să merg acasă şi să mă apuc să îmi fac ceva de mâncare.
Te-ai uitat la mine şi m-ai luat de braţ
- Te rog să îmi permiţi să te invit acum, să cinezi cu mine. - Tony dragul meu, chiar mi-ai înseninat seara, sigur că accept invitaţia.
Şi amândoi la braţ am venit aici, tot în acest restaurant.
- Ca astăzi şi atunci a venit picolo-ul cu listele lui, le-ai studiat atent, dar nemulţumit l-ai rugat să cheme pe şefa sălii.
Iarăşi mă uit la ea mirat şi întrebător - zău nu îmi amintesc nimic.
- A venit o doamnă foarte drăguţă şi foarte familiar i te-ai adresat.
- Sărutmâna găzdăriţo mi-i tare foame şi cu ce oferiţi pe listele voastre, nu s-ar sătura nici un căţel.
- Bine Tony dragă a spus şi a plecat cu picolo dându-i nişte instrucţiuni. Peste câteva minute se întoarce, să mă întrebe ce vreau să servesc. Nu mai ştiu ce bunătăţi am comandat, dar surprinzător de repede revine însoţită de picolo şi masa de servit.
- Doamnă sunteţi servită, iar tu Tony te rog să mă laşi să mă ocup personal de tine, am o costiţă cu păsulă ca la mama în Mehala. Şi ce să îţi spun ţi-a pus în faţă o porţie uriaşă de fasole.
Cred că i-am fost agreabilă doamnei, pentru că a cerut permisiunea să se aşeze la masă cu noi, să bem o şampanie. Bineînţeles că ai dat afirmativ din cap. Atunci am văzut în ochii tăi strălucind aceeaşi bucurie pătimaşă ca şi astăzi.
- A făcut un semn şi băiatul a venit cu o sticlă de şampanie pe care a deschis-o, turnând numai în două pahare.
- Fi liniştită că i-am spus de Tony că nu bea, dar o să-l servească cu o oranjadă mare şi rece. Am vorbit multe atunci cu găzdăriţa ta drăguţă, de fapt am pălăvrăgit toţi trei, chiar dacă tu erai foarte preocupat de păsula ta cu ciolan. Nici salata nu ţi-a mai trebuit. La rugămintea mea ai plecat la garderobă să îmi aduci un pachet de ţigări şi atunci ea mi-a spus foarte repede.
- Te rog să ai grijă de el, că văd că ţine foarte mult la tine.
- La mine sau la fasole? O întreb zâmbind.
- Să ştii că la tine, eu îl cunosc de foarte multă vreme.
………………………………………………………………………………….
- De ce te uiţi acum aşa la mine? Nu îţi place ce ţi-am povestit?
- Tocmai că mi-a plăcut mai mult de cât crezi şi te rog să mă ierţi doar două minute.
M-ai lăsat în aşteptare, iar picolo foarte atent mă întreabă ce mai doresc. Te văd acum şi rămân împietrită, pentru că ai revenit însoţit de găzdăriţa care întreabă zâmbind:
- Vă e foame la amândoi?


Propunerea (povestirea a doua)
Nu peste multe zile iată-mă din nou, stând la masă în acelaşi restaurant, ascultând cu plăcere aceeaşi bună orchestră. Să nu râdeţi dacă vă sun că aştept aceeaşi doamnă, care e tot în întârziere. Astăzi parcă nu mai gustam muzica la fel ca în urmă cu cele câteva zile care s-au scurs, totuşi îmi plăcea mult ceea ce ascultam.
Într-un târziu a ajuns şi cea aşteptată. Mă ridic şi mă plec ceremonios înainte de a-i mai da timp sa-mi ofere vreo scuză.
- Sărutmâna, bună seara, astăzi eşti mai fermecătoare şi frumoasă ca oricând. Îi sărut mana şi o ajut să ia loc la masă.
- Mă flatezi dragul meu, chiar îmi place ce şi cum îmi spui.
- Eu mă simt flatat că îmi oferi atât de mult din timpul tău. Nici nu cred merit un astfel efort din partea ta. Zic eu aşezându-mă la locul meu.
Mi-a aruncat o privire lungă plină de semnificaţii, care m-a făcut să înroşesc puţin. Noroc că a venit un picolo cu listele lui de meniu.
- Te rog spune-mi ce vrei să serveşti în astă seară.
Studiază atent lista şi cu un aer nehotărât spune
- Nu ştiu Tony dragă, nu prea îmi e foame, e greu să mă hotărăsc.
- Nici mie nu mi-e foame, hai să luăm acum ceva rece, ce spui?
- Bine, foarte bine şi mai stăm de vorbă, mai povestim de ale noastre.
Cer doua gustări reci cu roşii şi caşcaval.
- Te văd preocupată, spune te necăjeşte ceva sau cineva?
- Ai un spirit de observaţie deosebit de dezvoltat.
- Ce să fac, deformaţie profesională, zic eu zâmbind larg.
- Interesant om eşti şi tu Tony, cunosc mulţi medici, dar nici unul nu e aşa de atent ca tine, tu observi imediat orice nuanţă şi schimbi direcţia discuţiei. Dar o faci fără să se observe, fără a mai apărea aerul inerent de stânjeneală. Totul decurge firesc. Nu zău, pentru mine prezenţa ta e o adevărată feerie.
- Sincer, foarte sincer şi mie îmi face multă plăcere societatea ta. Eşti o femeie frumoasă, deşteaptă, plăcută şi cu mult tact.
- Hai dragul meu, acum mă simt ca o fetiţă căreia i se face curte.
- Că veni vorba de curte, te rog să îmi permiţi să dansez cu tine, spun eu ridicându-mă şi plecându-mă uşor înspre ea.
- Vai dragul meu, chiar mi-ar place să dansăm, spune ridicându-se încet.
O conduc de braţ spre ringul de dans. Se cânta o melodie frumoasă veche, plină de iubire. O ating uşor şi începem să dansăm. O facem strâns, apropiaţi unul de altul. Muzica ne învăluie şi pătrunde uşor. Ne şoptim câteva cuvinte obişnuite în timpul dansului, ceea ce ne umple de bucurie pe amândoi. Se termină melodia, dar rămânem să dansăm în continuare. Ne place dansul la amândoi. Şi acum e tot o melodie lentă, cu un ritm uşor sincopat. Ne priveam în ochi cuprinşi de plăcerea dansului. După un timp se termină si această melodie, aşa că vrând nevrând revenim la masă.
- Dansezi foarte bine dragul meu şi am surprins pe unii uitându-se admirativ la noi.
- La noi? Nu, sunt convins ca numai tu ai atras privirile tuturor. Dacă nu dansam cu tine şi eu la fel de admirativ te-aş fi privit, spun eu clipind din ochi.
- Au venit gustările, o întreb ce ar dori să bea şi îmi răspunde şoptit că un pahar de şampanie.
Comand şampania şi o oranjadă mare pentru mine.
- Dragul meu de când te cunosc nu ai băut niciodată nimic in afară de oranjadă sau cafea.
- Nu îmi place şi apoi m-am obişnuit aşa. Nici ţie nu ţi-ar place să mă auzi vorbind împiedecat sau debitând vreo tâmpenie cu convingerea de a fi inventat praful de puşcă. Ar fi păcat ca preţiosul timp, ce îl petrec alături de o doamnă frumoasă ca tine, să îl irosesc altfel decât lucid. Spune şi tu, nu am dreptate?
- Ba da, dar vezi nu toată lumea e aşa ca tine, în general bărbaţii sunt foarte superficiali. Zice ea ridicând spre mine paharul de şampanie.
- Numai bucurii şi când o fi mai rău, să fie ca acum, îmi urează era.
- La fel şi ţie. La fel pentru amândoi răspund eu zâmbind.
- Dragul meu sunt foarte ataşată de tine. Cu tine mă simt bine, mă simt în largul meu. Tu eşti mereu drăguţ, mă asculţi mereu atent şi mă iei întotdeauna în serios.
- Draga mea cum aş putea altfel doar şi tu eşti la fel ca mine, cu bucurii, necazuri, cu o viaţă de zi cu zi mai mult sau mai puţin fericită.
- Tony dragă, ai observat bine astă seară, de o vreme mă simt obosită, nu mai văd viaţa chiar aşa frumos ca până acum.
- Cum aşa, ce vrei să spui?
- Simt că singurătatea îţi arată colţii, parcă şi acasă îmi e urât să merg.
- Nu îmi place să te aud vorbind aşa. Tu ca mine eşti o luptătoare şi nu ai voie să te laşi plângându-ţi de milă. Trebuie să îţi revii, să treci peste asta. Nouă ne place, să luptăm cu viaţa, cu adversari de talia noastră nu mai slabi. Că decât o victorie fără răsunet, mai bine o înfrângere acoperită cu aplauze.
Am văzut-o ridicând faţa cu ochii strălucitori.
- Parcă m-ai trezit din somn, dintr-o depresie. Mi-ai schimbat acum toate planurile, ce le-am avut cu noi în noaptea asta.
Continuă pe acelaşi ton puţin agitat.
- Ai dreptate şi ştii ce îţi propun?
- Nu, dar te rog spune.
- Vrei să ne reîntâlnim, aici, exact peste o lună şi să continuăm seara de astăzi? Mai mult promit să nu întârzii nici un minut.
………………………………………………………………………………..
Am mai stat o vreme în restaurant, gândindu-ne unul la celălalt. Apoi ne-am ridicat şi am condus-o până acasă.


O mie şi una de nopţi - prima noapte (povestirea treia)
Aşteptând, mă gândesc la ce înseamnă, punctualitatea promisă de o doamnă. Dar uite că de astă dată am aflat că astfel de minune, există. După câteva minute de la sosirea mea îşi face apariţia şi cea pe care o aştept,
- Sărutmâna, bună seara, mă ridic şi curtenitor fac doi paşi în întâmpinarea ei.
- Te-am surprins sau mi se pare?
- Într-adevăr eşti foarte surprinzătoare şi cu toată promisiunea ce ai făcut-o acum o lună, mă gândeam că voi fi nevoit să stau singur, măcar o jumătate de oră, i-am răspuns privind-o admirativ.
Ne aşezăm amândoi la masă şi imediat apare un picolo, de data asta cu două cafele şi un păhărel de coniac.
- Ei, doamnă, doamnă, astăzi îmi faci surpriză după surpriză, îi spun clipind dintr-un ochi.
- Tu eşti un băiat bun şi astăzi vreau să ne povestim multe. Îmi zice cu un aer mai misterios.
- Iar tu se pare că ai regizat puţin întâlnirea sau mi se pare?
- Sigur că aşa e, am fost acum o jumătate de oră şi am pus totul la cale cu găzdăriţa ta. Am convenit amândouă să îţi facem o seară cât mai plăcută.
- Ai de gând să o inviţi şi pe ea cu noi?
- Astăzi nu, dar să ştii că de când am cunoscut-o am petrecut multă vreme împreună şi crede-mă am, avut multe să ne povestim.
Mi se adresează puţin încruntat
- Ce e cu tine? Nu mă mai inviţi să facem câţiva paşi de dans?
- Ba da, răspund oarecum descumpănit.
Îi ofer braţul pentru a ajunge la ringul de dans. Şi acum ca în fiecare seară orchestra cânta o melodie lentă, o melodie de dragoste. Dansam privind-o atent în ochii. Îmi părea cu totul altă femeie decât cea pe care o cunosc.
După terminarea melodiei ne reîntoarcem la masă. Parcă pe moment nu mai eram tentaţi nici unul din noi să rămânem pe ring în continuare.
- Mai avem timp şi mai târziu să revenim la dans, spun sărutându-i mâna.
- Se pare că seara asta va dura mai mult decât de obicei, îi spun în drum către masa noastră.
După ce ne aşezăm spune cu un aer foarte preocupat.
- Da Tony, aşa este, mi-ar face plăcere să stăm astăzi mai mult, măcar până la închidere.
- După cum am început, să ştii că sunt tentat să te cred şi nu îmi displace.
- Dragul meu, noi nu mai suntem aşa de tineri, am trecut prin multe până acum, unele întâmplări plăcute, altele mai puţin plăcute. Ne cunoaştem de multă vreme, pot spune că a fost o perioadă când mi-ai făcut curte şi iată că nu ştim mai nimic unul despre celălalt.
- Da aşa-i, până aici ai dreptate, zic eu dând afirmativ din cap. Dar să ştii că sunt foarte curios unde vrei să ajungi şi bănuiesc un scop în toate astea. Îmi face impresia că ai regizat ceva mai mare, nu o simplă întâlnire la o cină în doi.
- Uite de multă vreme mă întreb de ce nu răspunzi nici unei invitaţii a vre-unei femei de a petrece noaptea la ea acasă. Să nu mă contrazici, că printre noi femeile vorbele astea circulă cu multă exactitate.
Mă uit foarte lung, am simţit întrebarea ca o lovitură directă - un fel de upercut - şi nu ca pe o lovitură de tatonare.
- Nu îmi place mie să pătrund prea adânc în intimitatea lor, de aceea prefer locuri mai neutre, de pildă la hotel sau uneori la mine acasă, dar asta destul de rar.
- Tu crezi că asta se numeşte răspuns? Sau mă crezi elevă de liceu. Nu dragul meu, precis că tu ai alte motive, mult mai întemeiate. Zice ea foarte încruntată.
- Hai Tony, vreau să te rog ceva şi nu cred că ai avea ceva împotrivă. Nu trebuie să răspunzi pe loc, avem timp până la sfârşitul cinei.
- Orice dorinţă a ta e ordin pentru mine şi dacă e ordin cu plăcere, zic eu pentru a mai îndepărta încordarea ce se ivise între noi.
- Să iau ce ai spus ad literam? Nu mai bine să îţi spun rugămintea şi apoi decidem amândoi.
- Bine, spun eu mai destins, cum vrei tu şi apoi mâncăm.
- Hai fi şi tu serios măcar pic. Măcar să termin ce vreau să iţi spun.
- Bine, încep să mă conving că mă aşteaptă o seară foarte lungă.
- Uite ce e Tony, noi nu ştim nimic din vieţile noastre, nu vrei să ne întâlnim mai des şi să ne povestim pe rând câte ceva? Hai să o numim un fel de o mie şi una de nopţi ale noastre, doar că vom povesti fiecare pe rând.
Am rămas perplex, nu mă aşteptam la aşa o propunere.
- Ce pot să spun, într-adevăr nu pot să răspund pe loc, chiar necesită un timp de gândire. Mă întreb, de ce tu? Ce urmăreşti? Poate că aşteptam propunerea sau poate voiam chiar eu să o fac? Să nu fi îndrăznit încă? Mă simt inundat de o apă mare, dar caldă plăcută.
- Să înţeleg că nu te-ai supărat? Că practic îţi surâde şi ai cam fi de acord?
- Nu ştiu încă, lasă-mă să mă gândesc la cele o mie şi una de nopţi ce ne aşteaptă, dar uite îţi voi povesti acum de ce nu fac femeilor vizite nocturne, vrei?
- Cum să nu, te ascult cu mare atenţie, sunt convinsă că voi asculta ceva neaşteptat.
- Cu foarte mult timp în urmă, cam 20 de ani, pe când eram medic stagiar, lucram prin părţile Lugojului. Într-o zi am cunoscut în Lugoj la Ştrand o doamnă foarte frumoasă, cu ochii mari, un chip de păpuşă. Am cochetat amândoi şi am început să-i fac puţină curte. Mi-a spus că e din părţile astea şi e soţie de ofiţer. Că locuiesc într-un apartament frumos dintr-un bloc din apropiere. Am stat până către ora 4 după masă. Am invitat-o la Dacia, dar ea a propus să mergem să bem o cafea la Liliacul. Am stat aici mai puţin de o oră, pentru că s-a retras spunând că în curând urma să vină soţul acasă. Au urmat mai multe întâlniri, e drept destul de rare, dar toate în locuri publice, vara la Ştrand apoi am găsit noi altele, tot la fel de nevinovate. Prin ianuarie, deja căzuse o zăpadă mare, m-a invitat seara la ea acasă, spunând că soţul ei pleacă la vânătoare şi nu se întoarce decât a doua zi dimineaţa foarte târziu. Nici nu am cuvinte să îţi descriu emoţia şi fericirea mea. Iată că seara cu un buchet de flori în braţe şi cu alte mici atenţii sun la uşa ei. Mi-a deschis îmbrăcată într-un capot frumos şi tineresc. Apartamentul cu două camere, era frumos, la etajul întâi şi aranjat cu gust. Nu vreau să intru în amănunte, dar am petrecut ceasuri minunate, ce mai am uitat de toate, mă simţeam în paradis. De odată pe la ora 2 tresare, ascultă cu ochii la uşa de la intrare şi îmi spune că îl aude pe soţul ei cântând pe casa scărilor. Am înlemnit, ştiind ca vine de la vânătoare mă şi vedeam împuşcat. M-a ajutat să împăturesc hainele şi aşa sumar cum eram, cu pantofii în mână am ieşit în balcon şi am sărit jos, apoi mi-a aruncat hainele.
- Nu ai păţit nimic? Întreabă ea.
- Nu dar cum am ajuns jos am simţit un frig groaznic, am căzut într-un troian de zăpadă.
- De atunci nu am mai întâlnit-o niciodată şi foarte rar m-am gândit la ea, însă întâmplarea nu am mai uitat-o, am spus eu şi a urmat o tăcere prelungită.
………………………………………………………………………………….
- Da Dragul meu o întâmplare stupidă, groaznică. Hai să mergem, am reţinut o cameră la hotelul Cina. M-am ridicat şi am urmat-o cu mişcări automate.


Dimineaţa (povestirea patra)

M-am trezit ca de obicei la ora şase. Am privit-o cu multă atenţie şi cum încă dormea, mi se pare mult mai frumoasă. Ne-am iubit mult toată noaptea, ne-am iubit cu patimă. Am ridicat telefonul şi am comandat două cafele. M-a simţit şi s-a trezit.
- Of! Cât e ceasul?
- Şase şi câteva minute.
- De ce te grăbeşti? Doar e duminică. Avem timp să tot stăm.
M-am aplecat si am sărutat-o uşor pe obraz. Parcă torcea o pisică. M-a tras înapoi în pat.
- Hai Tony să te întreb ceva.
- Te rog.
- Spune-mi, tu mai ştii cum ne-am cunoscut?
Am tresărit cu ochii întrebători.
- Aşa-i că ai uitat?
- Hm, nu sunt chiar convins, dar hai reaminteşte-mi.
- Ei convins, spui tu aşa să faci pe misteriosul, dar nu mai ai habar.
- Atunci te rog spune-mi tu.
- Şi asta a fost foarte de mult, acum vreo nouă sau zece ani. Eram în divorţ şi mă simţeam tare dezorientată. Nu mai ştiu cine m-a sfătuit, să dau un anunţ la rubrica matrimonială a ziarului local. Am ales o poreclă foarte interesantă - Focul sacru. Mi-au scris foarte mulţi, dar numai răspunsul tău mi-a plăcut. Era semnat Don Carlos. După ce am schimbat câteva mesaje, ţi-am dat numărul de telefon. M-ai sunat seara şi am vorbit foarte mult. Ai o voce plăcută şi nu mai îmi mai venea să închei convorbirea. Te-am invitat în oraş, dar mi-ai răspuns ceva ce m-a intrigat.
Au venit cele două cafele cerute şi comand să ni se aducă şi micul dejun în cameră.
- M-ai ţii minte? Mă întreabă ea.
- Că nu aş fi în formă sau aş ceva.
- Cam aşa ceva, dar mai detailat, că ai avut un accident şi o vreme eşti imobilizat.
Curiozitatea mea a depăşit limitele normale şi a doua zi m-am auto-invitat la tine, pe motiv ca pe la ora zece am drum în oraş. Foarte drăguţ mi-ai dat adresa, spunând că mă aştepţi cu flori.
- Şi aşa a fost? Întreb eu zâmbind.
- Am sunat la uşă fix la ora 10 şi când mi-ai deschis am rămas un pic înmărmurită, erai exact cum mi te-am închipuit şaten, înalt, solid, cu o barbă scurtă, neagră, dar cu piciorul stâng in ghips şi sprijinit de o cârjă de lemn. M-ai poftit în sufragerie unde pe masă mă aştepta un buchet de trandafiri roşii. Ne-am aşezat şi am început să vorbim de una alta.
Am început să îţi povestesc de divorţul meu, când tu ai scos din bar o sticlă de şampanie franţuzească pe ai deschis-o. Ai turnat lichidul spumos în două pahare şi am ciocnit, după aceea m-ai rugat pe mine să beau şi paharul tău până la fund, pentru a ne merge bine. Mi-ai motivat că din motive personale tu nu bei şi nu fumezi de loc. Dialogul nostru continua cu tot mai multă însufleţire.
- Spune acum de când eşti accidentat ce faci toată ziua?
- Ce să fac? Mai toată ziua stau în pat, cu excepţia timpului cât mai lucrez câte ceva. Dar mai am doar două săptămâni de imobilizare şi-mi încep iar în activitatea.
- Îmi arăţi dormitorul tău?
- Cum să nu şi te-ai ridicat să mă conduci.
La uşa dormitorului m-am aplecat să îmi dau jos cizmuliţele. Tu m-ai oprit şi m-ai sărutat spunând:
- Hai să lăsăm pe mâine. Vrei?
- Da, am răspuns eu roşie la faţă.
Mi-a plăcut mult dormitorul tău, avea o atmosferă de discreţie, am simţit prezenţa ta în ordinea care domnea acolo.
Am revenit în sufragerie şi am mai stat mult de vorbă. Am intuit că îţi place de mine şi parcă mă simţeam învăluită de gândurile tale.
Într-un târziu am plecat, deşi tu m-ai invitat să rămân cu tine la masă. A fost rândul meu să amân şi să spun că voi rămâne cu plăcere a doua zi.
- Să ştii că aş fi fericit să vii şi mâine, mi-ai spus foarte serios.
- Da Tony şi eu, astăzi m-am simţit aşa de bine, am uitat de divorţ şi de toate ce mă apasă. Voi veni cu mare drag. Tot aşa ca astăzi la 10 e bine?
- Da şi atunci ai făcut ceva ce m-a uimit. Mi-ai oferit un rând de chei spunând:
- Te rog ca să vii de fiecare dată când te simţi singură, când simţi că ai nevoie de cineva lângă tine. Acum încă două săptămâni voi fi permanent acasă, iar după aceea cu atât mai mult vei avea nevoie de chei.
Nu mi-a venit să cred, simţeam ochii inundaţi de lacrimi.
De la uşă m-am întors după buchetul de trandafiri şi am plecat repede.
Toată după masa am fost frământată de gânduri, întâlnirea noastră m-a impresionat profund. Nu am fost în stare să mai fac nimic pe acasă. Către seară nu am mai rezistat şi am început să mă îmbrac. Mi-am ales hainele cu multă grijă, voiam să arăt cât mai bine.
La ora opt am descuiat încet şi am intrat la tine în apartament. Erai la masă cu două dosare în faţă şi lucrai ceva. În vază un alt buchet de trandafiri roşii.
Te-ai ridicat şi m-ai salutat foarte politicos.
- Sărutmâna, mă bucur că ai revenit aşa de repede. Dacă ştiam că vii pregătim ceva mai deosebit pentru cină, aşa că nu am decât ceva rece, dar dacă nu te superi am să te rog să cobori şi să mai cumperi câte ceva de jos de la prăvălie şi mi-ai întins portmoneul.
- Cu multă plăcere am răspuns e loc, am luat o mică sacoşă şi am coborât.
Când am revenit am găsit masa pregătită cu ce ai avut tu prin casă, am adăugat şi cele cumpărate de mine şi am cinat pe cinste.
Atunci am petrecut cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Şi la fel ca azi te-ai trezit la şase. M-ai lăsat să dorm şi pe la şase jumătate a sunat o femeie, care ţi-a adus laptele. M-am trezit şi eu. De atunci m-am cam mutat la tine.
- Aşa îmi amintesc eu că ne-am cunoscut. Ce părere ai? Am greşit cu ceva?
A venit şi micul dejun comandat, ne-am aşezat la masă.
………………………………………………………………………………….
După ce am mâncat ţi-am oferit portmoneul, cu rugămintea să cauţi în el un plic alb. Din plic au căzut pe masă nişte tăieturi vechi de ziar. Era schimbul nostru de mesaje din rubrica matrimonială.


Duminică (povestirea cincia)

Am mâncat dejunul în linişte. După ce am terminat, m-ai întrebat.
- Ce faci în continuare, azi e duminică?
- Ce să fac? Nimic în plus faţă de obicei. Vreau să merg la biserică şi apoi pe undeva la prânz.
- Vin cu tine la biserică, dacă vom lua şi prânzul împreună.
- Bine, hai, am răspuns eu.
Am ieşit, era o zi frumoasă. Ne-am plimbat mult. Întâi pe Corso apoi prin câteva parcuri. Amândoi eram veseli, bine dispuşi.
Într-un târziu am intrat la catedrală. Liturghia era pe terminate. Am aprins fiecare câte o lumânare şi ne-am rugat îndelung.
Am ieşit printre ultimii. Pe Corso am mai întâlnit câţiva cunoscuţi cu care am stat puţin de vorba. Ne-am îndreptat pentru prânz tot către restaurantul nostru.
Era lume multă aşa că ne-am aşezat într-un colţ mai retras. Am comandat supă, grătare şi câte o savarină.
- După masă ce program ai astăzi, m-ai întrebat curioasă.
- Să nu râzi, dar mi-am luat acasă ceva de lucru.
- Te superi dacă până tu lucrezi eu mă voi culca puţin?
- Nu, dar cred că vei dormi foarte mult. Te va apuca seara, dacă nu şi mai târziu. Doar nu ai uitat obiceiurile mele?
- Cum să uit? Dacă te întinzi cu lucru, voi coborî în oraş să iau ceva pentru cină? Ce zici?
- Mai pot zice ceva? După prânz mergem acasă.
Am prânzit sporovăind de una alta. Ce să spun, m-am simţit foarte bine.
După ce am terminat prânzul, am plecat spre casă.
Deşi destul de departe din centru până în Calea Girocului, am luat-o pe jos. Odată ajunşi am făcut imediat ceea ce ne-am propus, tu ai trecut în dormitor să te odihneşti, iar eu am început să studiez atent documentele. Nu am mai pierdut vremea şi am început să lucrez.
Pe nesimţite a coborât seara şi ai venit să întrebi ce mi-ar place să cinez. Am răspuns că las totul la aprecierea ta, ţi-ai luat o sacoşă şi ai plecat la cumpărături. M-am uitat prin ce am lucrat şi am constatat că am avut mult randament în lucrările mele. Ce mi-a rămas era foarte puţin şi nu îmi mai făceam griji pentru ziua următoare. Nu peste mult timp ai revenit şi tu încărcată cu tot felul de cumpărături. Am pregătit împreună masa şi ne-am aşezat.
- Te-ai supărat că am luat şi o sticlă de şampanie?
- Nu cum să mă supăr, dar te vei sacrifica singură cu ea, că eu nu vin cu nici un fel de aport.
- Am tot timpul până dimineaţă, pentru că sper că vom petrece noaptea amândoi.
- Hm, eşti o dulceaţă, chiar voiam să te rog să rămâi cu mine.
- Gând la gând cu bucurie, mi-ai spus tu cu un zâmbet larg.
Am mâncat sporovoind într-una, ba şi făcându-ţi un pic de curte. La sfârşit mi-ai propus să facem o scurtă plimbare, măcar o jumătate de oră ai zis tu.
Am coborât şi ca doi copii la braţ am pornit să hoinărim pe străzi. Tare bine venită a fost plimbarea noastră.
- Tony, de atâta vreme ne-am despărţit, cum de ai rămas tot singur?
- Nu ştiu, poate ştii tu mai bine cu zvonurile tale
- Ştiu şi nu ştiu, s-au vorbit foarte multe, dar nu am vrut să le ascult atunci
- Dar acum?
- Acum să ştii, că vreau.
- Hai atunci să mergem sus, ne facem comozi, ne tolănim în pat şi să povestim, doar avem la dispoziţie cele o mie şi una de seri ale noastre. Când te plictiseşte ceva, te rog să mă tragi de mâneca şi vii cu altă propunere, da?
- Bine, mai ales că îţi va place să te întrerup des.
Am urcat sus în apartament şi zis şi făcut, ne-am aşezat lejer în patul meu foarte larg şi comod. Ţi-am deschis şi sticla de şampanie din care am turnat intr-un pahar. Am lăsat numai o lumină foarte slabă, dar tot vedeam cât eşti de frumoasă, cu ochii mari, buze senzuale, iar trupul ca o statuie greceasca. Privindu-te mă am simţit cum se revarsă peste mine o căldură interioară.
- Îmi place să te privesc, să te admir, aş vrea să mângâi, să te sărut.
- Cine te opreşte şi m-ai luat în braţe. Inima îmi bate ca un ciocan să te strâng tare, tot mai tare.
- Tony ce păcat că au trecut atâţia ani şi noi am stat departe unul de altul. Amândoi am gândit ca doi copii răi.
- Ai dreptate, să ştii că în tot timpul asta nu mi-am găsit astâmpărul, am încercat să te uit, dar n-am reuşit.
- Nici eu. Hai să încercăm să recuperăm tot ce am pierdut.
- În toţi anii ăştia nu am găsit pe nimeni, nu am găsit nici o fată ca tine.
- Parcă m-ai vrăjit, nu am reuşit nici eu să găsesc pe nimeni. M-am tot gândit cu ciudă la tine, la viaţa ta veşnic încărcata, fără pic de odihnă. La şantierele tale care nu se mai terminau şi-ţi ocupau zilele şi nopţile.
- Chiar aşa cum erai mereu ocupat, nu m-am simţit o clipă neglijată, ai fost atent, tandru şi mereu curtenitor cu mine.
- După ce am plecat am auzit că tu mereu ai fost ocupat, nu ai ieşit în lume doar când erai obligat de diverse acţiuni protocolare, aşa-i?
- Da, cam aşa a fost.
- Dar după vreo doi ani am auzit ceva nou.
- Hm, funcţionează foarte eficient sistemul vostru de comunicare prin zvonuri.
- Hai povesteşte-mi tu mai departe ce şi cum a fost
- Am cunoscut-o într-o seară când mă întorceam de la o şedinţă. M-am oprit la o cofetărie să beau o cafea. Era foarte aglomeraţie şi a venit la masă o doamnă relativ tânără, cu un băiat mai mare, care au cerut permisiunea de a se aşeza. Bineînţeles că am fost de acord. Mi-a spus că a venit cu băiatul să mănânce o prăjitură. M-am uitat atunci atent la ei, foarte frumoasă, iar băiatul îi semăna.
Am schimbat doar câteva cuvinte, din politeţe, lăsându-i cu ale lor. M-am ridicat primul şi am plecat spre casă.
Sincer cum am ieşit din cofetărie am uitat de ea, cu gândul la problemele mele curente.
Peste vreo două, trei săptămâni, poate o lună eram la primărie, aşteptând să intru în audienţă la arhitectul şef, am văzut pe coridor o doamnă cu o figură cunoscută, dar nu ştiu de unde. La un moment dat s-a întors înspre mine şi mi-a zâmbit. Atunci mi-am amintit de ea. M-am apropiat şi i-am spus că îmi face plăcere revederea noastră.
- Să ştiţi că şi mie la fel. După ce aţi plecat, chiar şi fiul meu a remarcat discreţia dumneavoastră. Într-adevăr nu aţi încercat de loc să vă faceţi remarcat cu ceva. Aţi terminat cafeaua şi v-aţi retras.
- Dar ce faceţi aici? Întreabă ea.
- Aş vrea să intru la arhitectul şef cu nişte probleme, îi răspund eu.
- Să ştiţi că aşteptăm de pomană, mi-a spus o doamnă că se amână audienţele de azi, e într-o şedinţă la domnul primar cu nişte delegaţi din străinătate.
- Asta e la primăria noastră, mereu intervine câte ceva şi noi rămânem pe ultimul plan. Ce să fac? Vin peste o săptămână.
- Şi eu la fel.
Am ieşit împreună din clădirea primăriei şi am luat-o înspre centru. Când am ajuns în dreptul cofetăriei „Violeta” o întreb
- Aici am avut plăcerea să vă întâlnesc şi prima oară. Nu vreţi acum să intrăm la o cafea sau o îngheţată?
M-a privit puţin surprinsă, dar a fost de acord.
Am intrat înăuntru şi am luat loc la o masă. Amândoi am cerut câte o îngheţată. Ca şi data trecută am vorbit de una de alta - lucruri fără importanţă. Am plecat împreună. La despărţire m-am scuzat că am foarte mult de lucru.
- Dar mi-ar face plăcere să cinăm altădată împreună.
S-a oprit puţin gânditoare.
- Să ştii că în seara asta, nu am nici un program.
Am privit-o eu acum puţin mirat.
- Cu mare plăcere, am răspuns eu.
Mi-a dat o carte de vizită, spunând că mă va aştepta diseară la ora 8.
Da şi seara la ora 8 iată-mă căutând adresa indicată, care nu era chiar departe de locuinţa mea. E o casă nu prea mare, cochetă, retrasă de la stradă, cu rondouri de flori în faţă. Am sunat la poartă. După două minute a ieşit gata îmbrăcată. Am urcat în maşină şi am pornit spre centru.
- Unde vreţi să cinăm? Întreb eu.
- Mi-ar place undeva la o grădină, a răspuns.
- Am coborât la Grădina Cina şi am intrat. Nu era lume multă, dar tot am căutat un loc mai retras.
- Ce aţi dori să servim? Întreb eu.
- Nu ştiu ce să spun, cred că un grătar şi un pahar cu bere.
Am comandat grătarele şi berea pentru ea. Orchestra cânta o melodie frumoasă, dar cam strident, nu prea îmbietoare. Aşa că am rămas pe loc.
- De astăzi sunt puţin mai liberă, băiatul a plecat pentru câteva zile în vacanţă la sat, la bunici.
Au venit şi grătarele comandate, aşa că ne-am apucat de cină.
În timpul mesei am sporovăit multe şi fără importanţă. Dar una peste alta a fost o seară plăcută.
Am pornit spre casă, dar pe drum am invitat-o, cam cu jumătate de gură, să urce la mine să bem o cafea. Spre surprinderea mea a acceptat imediat.
A rămas până dimineaţa. De atunci a venit cam de două ori pe săptămână la mine. A trecut vara şi a început toamna.
Cam din mijlocul lui octombrie n-a mai venit. Am cătat-o acasă, dar nu a răspuns nimeni. La serviciu mi s-a spus că a plecat in concediu. Am fost puţin supărat de această dispariţie bruscă. De atunci nu am mai întâlnit-o niciodată.
………………………………………………………………………………….
Cam după o lună am citit în ziarul local despre o bandă de studenţi şi elevi care tâlhăreau prin parcurile oraşului. Deşi foarte tineri au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Era şi fiul ei printre aceştia.


America (povestirea şasea)

- Au trecut câteva zile de când te-ai mutat cu totul la mine şi spre surprinderea mea m-am obişnuit foarte uşor cu viaţa în comun. Realitatea este că am avut amândoi multă bunăvoinţă în acest sens. A început să îmi placă ca seara să găsesc acasă cina pregătită şi o companie plăcută.
- Astăzi e sâmbătă şi e trecut de ora 8, vrei să mai ieşim undeva?
- Chiar dacă aş vrea, spectacolele au început, iar la vreun restaurant nu prea mă trage inima să mergem. Mă bucur că ai acceptat să stai cu mine. Serile şi nopţile au acum cu totul alt farmec.
- Să ştii că şi eu simt la fel. Cu tine am redescoperit frumuseţea vieţii în doi. Nu mai credeam că mă voi acomoda vreodată cu cineva permanent lângă mine.
- Ei permanent! Eu lipsesc de dimineaţa până târziu seara. Acasă chiar sunt un fel de musafir. Şi de multe ori am de lucru în continuare până noaptea târziu.
- Ba, nu e aşa, e foarte plăcut să te ştiu pe lângă mine, pentru că de ce să nu ţi-o spun, chiar dacă pleci devreme şi te întorci foarte târziu, prezenţa ta e mereu simţită, parcă eşti prezent în tot ce e în casă.
- Hai mai bine spune-mi astăzi pe cine ai mai întâlnit?
- Nu am întâlnit pe nimeni sau cel puţin nu am întâlnit pe nimeni important.
- Nu te cred, pari puţin îngândurat şi preocupat de ceva.
- Chiar se vede asta?
- Nu e chiar aşa evident ca altă dată, dar dacă mă uit atentă la tine, sigur că se vede. Şi apoi nu uita că în săptămâna asta s-au reînnodat toate firele rupte între noi sau aproape toate.
- Eu cred că toate, fiindcă nu au fost multe, în schimb au fost destul de solide, mai degrabă funii decât fire. Şi acum mă tot întreb ce a fost atunci, cum de am renunţat amândoi la toate şi ne-am despărţit.
- Lasă că avem timp să vedem şi asta, apoi să ne învinovăţim reciproc. Nu e acum momentul pentru subiectul ăsta. Mai bine totuşi spune-mi pe cine ai întâlnit azi, că îmi pari foarte iritat.
- O tâmpenie nu îţi fă nici o grijă. Nu se merită. Am zis eu pe un ton destul de ferm.
- Chiar aşa? Hai spune, că îmi place să ascult toate nimicurile tale.
- Bine, în drum spre casă m-am întâlnit cu o fostă vecină din Mehala, pe care nu am văzut-o de vreo 25 de ani. Sărutmâna, servus, ce plăcere, arăţi foarte bine şi alte cuvinte convenţionale de salut.
- Cum de eşti pe aici? Te ştiu în America. Ai tăi mi-au spus că o duci foarte bine pe acolo. De când m-am mutat din cartier mă întâlnesc foarte rar cu ei, dar de fiecare dată mi-au dat veşti despre tine. Mi-au povestit până şi de divorţul tău. Dar cu toate astea spuneau că îţi merge foarte bine.
- Da aşa e, a spus ea, dar ceea ce e mai important, tot nu ţi-au spus. Nu ţi-au spus că nu ştiau nici ei. Uite ţie îţi voi spune primul. Ştii că am o fetiţă, Michaela, de 23 de ani?
- Da ştiu.
- Dar nu ştii ce e mai important: e fetiţa ta, tu eşti tatăl ei.
- Nici în glumă să nu spui asta, am spus eu râzând.
M-ai privit foarte surprinsă şi întrebătoare.
- Şi asta numeşti tu tâmpenie? Deja am intrat la idei. Te rog povesteşte-mi totul amănunţit.
- Fi serioasă şi tu. Cum poţi crede şi tu aşa o aiureală? Dar pentru liniştea ta îţi voi povesti totul amănunţit.
Ne-am aşezat amândoi pe marginea patului şi încep a-i povesti.
- Totul a fost acum vreo 25 de ani. Locuiam în Mehala foarte aproape, la câteva case unul de altul. Eu am fost student la medicină, iar ea la filologie. Era o fată frumuşică şi inteligentă, mă rog îmi plăcea societatea ei, dar nu puteam spune că eram îndrăgostit de ea şi sunt convins că nici ea de mine - mă rog doi prieteni foarte buni. Uneori mai mergeam împreună la serile de dans studenţeşti.
- Cu timpul a început să îmi facă vizite mai dese. S-a întâmplat ca nu întotdeauna să fie părinţii mei acasă.
- După vreun an mi-a spus că se mărită cu cineva din America, pe care l-ar fi cunoscut nu cu mult timp în urmă şi va trebui să alerge după aprobări. Ce era să spun? I-am urat succes în toate demersurile necesare. Am început să ne vedem din ce in ce mai rar, apoi aproape de loc, până a venit într-o zi să îşi ia rămas bun pentru că a doua zi urma să plece. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni, cu promisiunea de a ne scrie des, promisiune pe care nu am achitat-o nici ea nici eu. După ce a plecat în America singurele veşti despre ea erau numai cele ce mi le spuneau părinţii ei.
- Nici vorba să cred gluma asta, doar eram amândoi nişte copii în jur de 20 de ani.
- Hm, copii, copii, de 20 de ani zici tu?
- Da. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, nu crezi că trebuia să îmi spună atunci?
- Cred că da, dar e posibil şi să nu îţi spună, cine ştie? Eu dacă eram în locul ei îţi spuneam.
- Ştii ce mă nedumereşte? Am o senzaţie că ea te iubea pe atunci şi încă foarte mult.
- Sincer nu cred, a existat o strânsă prietenie între noi, dar până la iubire... Aş putea-o numi prietenie dezinteresată.
- Dar hai să lăsăm povestea asta, oricum e foarte veche şi personal cred că a glumit astăzi - cam sinistră glumă, dar treacă de la mine.
- Cum spui tu Tony, dar m-au impresionat toate astea, încât nu cred că voi putea închide ochii la noapte.
- Mâine e duminică şi îţi voi ţine cu plăcere companie oricât de mult vrei tu.
- Îţi arde de glume acum, dar nu aş vrea să ştii ce e în mintea şi inima mea acum.
- Nu, chiar nu glumesc.
- Hai să lăsăm toate şi să ne culcăm, zău dacă mai am poftă de ceva, deşi am convingerea că nu voi avea nervi nici să dorm.
- Gândeşte-te şi tu, ceva nu e cinstit aici. Dacă tu ai fi fost în locul ei, plecai în America fără să îmi fi spus măcar o vorbă despre copil?
- Nu, chiar nu puteam pleca, fără să îţi spun despre copil.
- Acum mă faci să regret că ţi-am povestit toate astea.
- Nu, nu, foarte bine ai făcut. De fapt eu am fost cea care am insistat în toată povestea asta.
- Hai să te întreb ceva, câţi ani aţi avut atunci voi, fiecare dintre voi?
- Şi eu şi ea aveam 20 de ani.
- Hm, hm, hm, ce te face atunci să fi aşa convins că nu are dreptate?
- Cum ce? Ţi-am spus că eram doi copii cu capul aiurea. Chiar dacă am făcut noi ceva, a fost superficial, în mare grabă. În fond, nici nu am ştiut ce facem şi nici cum să facem.
- Adică cum în grabă? Cum superficial? Întreabă ea foarte insistenta.
- Pai amândoi cu ochii la fereastră şi cu urechile ciulite să nu fim surprinşi. Îţi spun eu că nu a fost nimic, nu aşa se face un copil.
- Acum cu întrebările tale mi-a sărit somnul şi mie.
- Ascultă Tony, că are sau nu dreptate, că putea fi concepută fata, habar nu mai am. După cum spui tu e incredibil, dar şi povestea ei e foarte verosimilă.
- Las-o în acolo, doar nu îţi imaginez că mă iau după ce spune ea şi plec în America. Chiar ea mi-a spus in seara asta că nu are pretenţii de la mine.
- Of! Of! Toată povestea asta mi se învârteşte în cap.
- Hai să ne culcăm odată, toată aiureala asta e atât de veche. S-a întâmplat cu mult înainte ca noi să ne cunoaştem.
- Da, e foarte veche, foarte, foarte veche.
Până la urmă am aţipit, am tresărit cam pe la ora 5. Stătea lângă mine cu ochii deschişi.
- Hai încearcă să dormi şi tu măcar un pic, spun si am luat-o în braţe.
Am dormit amândoi până foarte târziu, afară strălucea lumina soarelui.
- Hai să mai stăm în pat. Să ne odihnim cât de cât.
………………………………………………………………………………….
Într-un târziu m-am ridicat din pat, te-ai ridicat şi tu, dar cu ochii ţintă la mine mi-a spus:
- M-am gândit mult şi ai dreptate. Oricât de veche ar fi povestea asta, nu eşti tu omul care să împartă copii în dreapta şi stânga, fără ca să-ţi mai pese de ei.


Sinceritate? (povestirea şaptea)

- Da Tony, nu am închis ochii toată noaptea după povestea asta cu americano-măhăleanţa ta.
- Adevărul e că, indiferent de ce a spus aia, nu eşti tu omul care să împartă copii în dreapta şi stânga, fără ca să-ţi mai pese de ei.
- Las-o încolo nu te necăji atâta, că te îmbolnăveşti. A minţit şi gata. Punct.
- Interesantă figură eşti şi tu, nu prea minţi niciodată, dar nici la minciunile altora nu reacţionezi, chiar dacă te deranjează.
- Aşa m-am obişnuit.
- O fi aşa, deşi nu cred chiar întru totul.
- Ba uite că aşa e, eşti mult mai câştigat când cam spui adevărul.
- Ce naiba e cu acest cam că nu pricep nimic.
- Păi ce tot îţi spun că eşti mai câştigat spunând tot adevărul sau cam tot adevărul, decât să te încurci într-o plasă de minciuni.
- Dragă Tony, mă ameţeşti cu aproximările astea, te învârteşti în jurul a nu ştiu ce şi faci pe misteriosul.
- Nu fac pe misteriosul, dar este exact cum spun. Pe tine te-am minţit vreodată?
- Nu şi nici nu simt că mi-ai ascunde ceva. Despre întâmplări din trecut, am hotărât că le vom povesti în timp şi pe rând sau greşesc?
- Da tu ai propus şi am hotărât amândoi.
- Niciodată nu mi-a prea plăcut să mint sau să înşel pe cineva. Şi uite o întâmplare foarte veche, care m-a determinat ca întotdeauna să procedez aşa. Deci dacă spui ceva să fie purul adevăr, chiar dacă - hai să zic - nu îl spun în totalitate.
- Nu pricep nimic din tot ce-mi spui, dar hai începe să povesteşti totul pe îndelete.
- S-a întâmplat foarte de mult, acum douăzeci de ani. Eram mai la începutul carierei mele, dar avansasem foarte rapid. Într-o seară am stat mai ceva mult la sediu.
După ce am terminat şi am plecat pe stradă mă întâlnesc cu trei cunoscuţi Mitru, Vasi şi Nelu.
- Ce faci astăzi, eşti liber? Mă întreabă ei.
- Nu am nici un program, chiar sunt liber, liber acum şi de acum.
- Nu vrei să joci cu noi o partidă de poker? Mă întreabă Vasi.
- Ba da, cum să nu, de când cu lucru asta, chiar nu am mai jucat de mult.
Ne-am dus într-unul din birourile direcţiei.
Am avut vreo 500 de lei la mine, aşa că m-am aşezat la masă fără emoţii.
Parcă eram urmărit de ghinion, jucam de peste trei ore şi nu am dus măcar o mână. Numai cărţi slabe îmi intrau. O singură dată am avut o carte cât decât legată, dar şi atunci s-a parolat jocul. S-a anunţat ultimul tur şi am pierdut toţi banii şi încă peste o mie, cât am mai împrumutat în cursul jocului.
La acest ultim tur potul crescuse îngrozitor, s-a tot dublat triplat, nici nu ştiam suma care s-a adunat pe masă.
Zice Mitru către mine:
- Antoane i-a spune-mi cât şi de la cine ai împrumutat.
Îi spun că eram dator 500 la Vasi şi 700 la Nelu.
- Uite aici 1200 lei şi achită-ţi la ei tot ce ai datorie şi de acum orice bani mai vrei, îţi împrumut eu.
Zis şi făcut am achitat cele două datorii şi mă tot uitam lung la pot.
- Spune Anton cât să îţi dau acum pentru jocul acesta?
- Păi te rog 1800 să fie suma rotundă şi îţi sunt dator cu 3000 de lei.
- Ia banii şi mi-a numărat suma. Mai ţin minte Mitru era în stânga, Vasi în dreapta şi Nelu în faţa mea.
Vasi era la împărţitul cărţilor, următorul pas şi Mitru deschide cu 100 lei. Intru şi eu deşi aveam cele mai proaste cărţi închegate - o pereche de şeptari. Începem decartarea, Nelu a schimbat o carte, Mitru tot una şi vedeam pe Vasi că se pregăteşte pentru a schimba două. Atunci m-am dat servit şi nu am schimbat nici o carte.
Mitru deschide fiind primul, porneşte cu 25 de lei.
Atunci am început să dau în ei.
- Măi Mitre tu ai cel puţin două perechi ceri numai atâta, zic eu şi continui, uite cei 25 ceruţi şi la Monte Carlo pe doi şeptari ai mei, mi-au spus să mai cer o sută.
Vasi zice:
- Uitaţi 25-ul lui Mitru, suta lui Tony şi eu mai plusez cu 25. Următorul achită tot ce s-a cerut până la el şi mai cere 50.
Mitru achită tot ce s-a cerut şi spune:
- Măi Tony sunt tare curios de şeptarii tăi şi cer 100 de lei. Eu plătesc şi mai cer două sute, Vasi plăteşte tot ce datora până la el şi mai cere 25 de lei. Nelu dă sec fără pretenţii. Mitru plăteşte şi el tot ce datora în pot şi mi se adresează.
- Antoane, ia ca să-ţi văd şeptarii tăi, cer 200.
- Până acum am jucat pe cei doi şeptari şi achit cei două sute, dar vreau să joc în continuare şi mai cer 400 lei. Îi văd că se cam uită urât la mine şi dădeau mărunt din buze. Vasi nu prea entuziasmat
- Am de dat 200 plus 400 şi eu mai cer 25 de lei.
- Următorul plăteşte tot ce s-a cerut şi mai cere şi el 50 lei. Mitru nu mai dă nimica şi iese din joc.
Simt că încăpăţânarea îi cam lasă şi foarte nevinovat le mai cer 500 de lei.
Amândoi au aruncat cărţile pe masă. Iau potul şi îmi achit datoria, scad cei 500 cu care am intrat în joc şi ramasem în câştig cu 3300 lei.
- Aşa proşti ca voi nu am văzut de mult. Zice Mitru.
- Ştiu că nu se cuvine, pentru că nu am plătit, dar Tony te rog arată cărţile. Le întorc, bineînţeles că nu era nimic mai mult de cei doi şeptari ai mei. Hai să vedem şi restul. Vasi avea ful, Nelu brelan, iar Mitru două perechi mici. În loc să cereţi ca mucea ce trage de pot 25 şi 50 lei, trebuia să fi cerut fiecare cel puţin 400 şi atunci să-l fi văzut pe Tony ce mai făcea când trebuia să vă dea sec la amândoi 800. Mai râdea cu Monte Carlo al lui?
- Putea să vă sperie doar daca cerea 1000 şi în situaţia asta, sincer nu îl văd să fi făcut asta.
- Domnia şi prostia se plătesc.
- Dacă vă întreb acum, aţi jura că fiecare a rămas în banii lui şi că nu a pierdut nimeni nici un leu.
………………………………………………………………………………….
- Deci ai văzut cum cu sinceritatea am câştigat un pot uriaş?
- Da iubitule, dar sinceritatea ta a fost ajutată de zâmbet şi de vrăjeala aia ta cu Monte Carlo.


Poveste de început de an (povestirea opta)

- Spune măi Tony, ce ţi-a venit acum, de ce în loc de poezii scrii aceste istorioare? Nu zic că nu îmi plac, dar şi poeziile tale îmi plac.
- Ei, ei şi tu, nu ştii că eu sunt un bănăţean, puţin naţionalist?
- Ba ştiu şi nu numai puţin, ci foarte, mai român decât românii.
- Tocmai ăsta e şi motivul, vreau să arăt contribuţia Banatului în cultură, artă şi istorie, atât la noi, cât şi peste hotare.
- Hai lasă, că doar pe Ana Cumpănaş nu o integrezi aici.
- Ba da, in felul ei a fost o luptătoare eficientă împotriva crimei organizate.
- Dar s-o lăsăm pe ea, că doar sunt atâţia alţii şi în trecut şi în zilele astea cu care ne mândrim
- În zilele astea?
- Da ai uitat de P.F. Patriarh Daniel Ciubotea, născut în părţile Lugojului şi fost episcop al Timişoarei? Dar de Antonie Iorgovan - părintele primei Constituţii Democratice a României, născut în părţile Reşiţei? Şi mulţi alţii.
- Iar revenind la trecut, chiar şi în Vechiul Regat nu a existat nimic important fără contribuţia noastră, a bănăţenilor.
- Nu te cred şi nici nu ai fi în stare de vreun exemplu.
- Andrei Mocioni este unul din fondatorii Academiei Române, Stârcea Mocioni un mare om politic şi încă mai sunt.
- Zău, acum văd că nu am prieten un bărbat tandru şi atent, ci o întreaga enciclopedie.
- Nu exagera nici tu, dar aşa in prag de An Nou îmi place să mă gândesc la lucruri frumoase, nu la găinării sau pornografii cu care sunt pline ziarele şi programele tv.
- Nu folosi termeni aşa de asprii la adresa bieţilor reporteri şi jurnalişti.
- Bieţi? După cum scriu aş spune mai degrabă beţi. Scriu aiureli fără discernământ în goana după vânt.
- Taci şi tu. Parcă nu ai trăit nici o întâmplare mai picantă şi hazlie niciodată. Acum prea le exagerezi şi tu.
- Ba cum să nu, dar e important felul cum o povesteşti, cum o pui pe tapet. Chiar şi o întâmplare fără perdea devine plăcută şi foarte banală.
- Hai povesteşte-mi ceva de felul acesta, te rog.
- Chiar vrei, vrei, că nu mă prea entuziasmează gândul acesta
- Da. Chiar te rog. Bine?
- Bine. Zic eu şi ca să-i fac pe plac, încep să povestesc.
- Acum mult peste douăzeci de ani eram student şi nişte prieteni m-au invitat, să cânt cu ei intr-o sâmbătă la Clubul Atlanta.
A fost o seară grozavă şi am cunoscut acolo o fată foarte drăguţă, care tot timpul serii a stat cu mine pe lângă orchestră. La plecare am luat-o de braţ să o conduc spre casă. Pentru că urma să revin şi în ziua următoare am lăsat trompeta acolo, la un loc cu instrumentele celorlalţi.
La plecare mi-a spus că părinţii sunt foarte severi cu ea, dar acum profită şi întârzie puţin, pentru că tatăl e plecat undeva la sat.
Am luat-o încet pe jos spre Fratelia, am depăşit cimitirul din Calea Şagului, unde pe partea dreaptă erau câteva case şi multe plaţuri de grădini. Am ochit eu unul cu porumbul mare şi am intrat amândoi. Am culcat câţiva ştiuleţi şi a poftit-o să ne aşezăm. M-a refuzat pe motiv că îşi şifonează şi murdăreşte rochia. Mă roagă să stăm în picioare, undeva lângă un pom.
M-au surprins spusele ei, dar am ascultat-o şi ne-am ,,ascuns’’ la umbra unui pom.
- La ora 2 noaptea sau cât o fi fost, vouă vă ardea de umbră?
- Sigur ca da. Doar eu sunt un băiat mai mult decât discret.
Mai târziu aveam să îi dau dreptate. Cu toată grija noastră rochia nu a scăpat chiar neşifonată şi nemurdărită puţin.
- Cum naiba că nu te înţeleg?
- Ei nu, ne-am aşezat cuminţi lângă pom şi încet, încet ne-am lăsat purtaţi de valul tinereţi noastre. Fără să observăm am ajuns foarte, foarte departe. La un moment dat o aud chemându-mă printre şoapte şi oftaturi cu numele de Gicu. Şi ce să îţi spun o tot ţinea înainte cu Gicule în sus, Gicule în jos.
- Şi tu ce ai zis, când ai uzit-o aşa?
- Nimic.
M-am făcut că nu o aud. Era păcat ca pentru motive minore să ne întrerupem bunătate de noapte.
- Dar vezi tu tot ce e plăcut durează foarte puţin, pentru că ziua a început să dea semne de viaţă. Aşa că… am ajutat-o să-şi aranjeze rochia, apoi ne-am îndreptat şi noi înspre stradă, ca să o conduc până acasă.
Dar pe drum, nu am putut să nu întreb:
- Cine-i Gicu? Aşa de mult îl iubeşti?
- De ce mă întrebi? De unde ştii de el?
În câteva cuvinte i-am povestit totul. Ea s-a înroşit toată.
- Mai stai acum te rog câteva minute cu mine, acum sunt foarte emoţionată şi până mă liniştesc puţin, îţi spun de Gicu.
- Tony dragul meu să nu mă înţelegi greşit, Gicu este logodnicul meu, care acum e militar la o unitate din Chişoda. După ce se eliberează din armată, urmează să ne căsătorim. Aseară probabil că nu l-au învoit. Te rog să mă crezi că deşi am fost cu tine, numai la el mi-a fost gândul.
Am sărutat-o şi i-am spus să nu îşi facă griji din cauza mea. După care i-am dat o carte de vizită cu rugămintea de a mă căuta la telefon, dacă cine ştie, va simţi nevoia vreodată.
- De atunci nu am mai cântat niciodată la Atlanta.
………………………………………………………………………………….
După o îndelungată tăcere te-am auzit:
- Tony într-adevăr o întâmplare stupidă, o întâmplare de neuitat. Nici nu vreau să ştiu, dacă v-aţi mai întâlnit sau nu.


Povara (povestirea noua)

- Hai că revin cu întrebarea. Nu ai de gând să scrii poezii din nou?
- Deocamdată nu, o vreme încă nu mai scriu. Crede-mă că acum nu am nici o dispoziţie pentru poezie.
- De ce? Îţi lipseşte vreo muză?
- Nu vorbi copilării. Nici vorbă, nu eşti tu prezentă zi şi noapte?
- Tocmai, acum duci o viaţă liniştită, aşa cum îţi place şi aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna. Cel puţin acasă, eu am făcut totul ca acasă să fii ferit de orice ar putea să te neliniştească. Îţi ajung problemele şi balamucul de zi cu zi.
- Da aşa e, nu pot decât să îţi mulţumesc şi să îţi fiu îndatorat. De când eşti aici mă grăbesc întotdeauna să vin acasă şi o fac întotdeauna cu mult drag.
- Mă faci să înroşesc, nimeni nu mi-a mai vorbit ca tine şi nici nu a mai fost nimeni aşa de atent cu mine.
- Mă bucur că te simţi bine cu mine şi sincer mi-aş dori să nu mai pleci niciodată.
- Asta îmi doresc şi eu, să rămân toată viaţa aici cu tine, să îmbătrânim împreună.
- Eşti o drăguţă şi pentru asta fug acum să îţi aduc un buchet de trandafiri.
- Bine Tony, până te întorci îmi fac o cafea.
Am fugit repede până în centru la Piaţa 700 şi am ales un buchet mare de trandafiri roşii. Apoi am intrat la o cofetărie şi am luat două savarine şi două indiene. Nu am mai oprit nicăieri şi m-am întors acasă. Pe drum m-am gândit cu plăcere că într-adevăr mă simt tare bine de când s-a mutat la mine. Toate astea s-au petrecut firesc, fără nici o curte de paradă sau alte mondenităţi. Între noi există o bună înţelegere şi ceea ce e mai important e că există multă bunăvoinţă de a fi unul celuilalt cât mai plăcut, cât mai de folos.
- Draga mea am adus şi câteva prăjituri care ştiu că îţi plac. Zic eu odată ajuns sus în timp ce puneam florile într-o vază.
- Ca de fiecare dată eşti tare drăguţ şi îţi mulţumesc pentru ele.
- Spune-mi ce vrei să facem azi, ţi-ar place să ieşim undeva?
- Şi da şi nu. Parcă totuşi mi-ar place să stăm acasă. Ne mai ne odihnim şi după aceea mai stăm de vorbă.
Ne-am întins pe pat, eu cel puţin ştiu că am dormit vreo două ore. Nu ştiu exact cât am dormit, dar mi-a căzut bine somnul, eram tare obosit.
- Să ştii că mă simt ca un nou născut, odihnit şi parcă cu alt chef de viaţă. Hai să ciugulim câte ceva că parcă îmi e foame.
- Ce vrei să pregătesc?
- Parcă ceva rece, ce zici? Tu vrei altceva?
- Nu, mănânc la fel ca tine.
Zis şi făcut, am mâncat amândoi câteva felii de caşcaval cu şuncă şi bineînţeles prăjiturile aduse de mine ceva mai devreme. Chiar mă simţeam bine.
- Să ştii că fără să glumesc, dar m-am săturat ca la Paşti.
- Mă bucur şi eu la fel.
- Ce propui să facem în continuare?
- Ce vrei tu şi apoi mâncăm.
- Iar mâncare? Hai să sărim peste ea că mi-a fost destul.
- Auzi Tony, de mult am vrut să te întreb, dar nu am îndrăznit.
- Tu? Cum să nu îndrăzneşti? Te-am rugat să te simţi acasă, nu ca acasă. Aşa că te rog întreabă.
- De mult tot am vrut să ştiu de la tine ce te apasă. Au circulat şi circulă şi acum tot felul de zvonuri - unele verosimile, altele nu - despre o întâmplare din viaţa ta care te-a impresionat mai mult şi care ţi-a schimbat felul de a trăi, toată atitudinea faţă de ce e în jurul tău. Vrei să îmi spui tu acum care şi cum s-au desfăşurat acele evenimente?
- Hm, sincer e un subiect cam delicat şi nu îmi place să îmi amintesc de acele timpuri, dar e mult mai bine să nu mai amân, să îţi povestesc eu totul şi să nu mai asculţi ştiu şi eu ce zvonuri. Oricum mai devreme sau mai târziu tot va trebui să îţi spun.
În toamna trecută au fost doisprezece ani de atunci. Eram tare îndrăgostit de o doamnă cu care eram împreună de trei ani şi jumătate. Eu am cunoscut-o, imediat după ce ea a divorţat, era cu cinci ani mai tânără ca mine şi avea un băieţel.
Sincer nici nu mai ştiu împrejurările in care ne-am cunoscut. Era pe jumătate nemţoaică şi o chema Hedwig, Hedy cum îi spuneam eu şi cei din familie. Nu era o frumuseţe în sensul strict al cuvântului, dar m-am simţit imediat atras de ea, de ochii ei şi pe nesimţite a intrat în viaţa mea. Cu fiecare zi ce trecea m-am simţit tot mai îndrăgostit. Mi se părea cea mai frumoasă din lume şi de ce să te mint, la fel o văd şi acum.
Încă din primele zile ne-am înţeles foarte bine, de parcă întreaga viaţă am fi petrecut-o împreună. Era pictoriţă, lucra foarte mult şi cu pasiune. A avut câteva expoziţii prin oraş, expoziţii care i-au atras un număr mare de comenzi. Mai mult vara mergea câte o lună doua prin Austria şi Germania, unde făcea, la comandă, tot felul de fresce pe vile şi cabane. Aveam o dubiţă amenajată cu loc de dormit în spate, aşa ca avea asigurat un minimum de confort pentru a nu-şi deranja clienţii cu cazarea. Din cauza muncii mele nu puteam să stau cu ea decât foarte puţin prin străinătate. Ce să îţi spun, câştigam amândoi împreună mult mai mult decât aveam nevoie.
Din cauză că amândoi eram foarte ocupaţi copilul stătea mai mult la părinţii ei. Nu le dădea o sumă fixă lunar, dar nu s-au plâns niciodată că ar fi neglijaţi. Ba din contră mereu auzeam cuvinte de laudă la adresa ei.
Nu ştiu pe ce motiv părinţii ei nu mă agreau de loc, mă priveau mereu cu un aer de reproş, uneori parcă cu ură. Am încercat în câteva rânduri o conciliere cu ei fără nici un rezultat. Nu am făcut nici un caz pentru asta, în fond nu alături de ei aveam de gând să îmi duc viaţa în continuare. Ei cu ei şi noi cu noi.
În toamna de care vorbesc aveam de gând să ne căsătorim, apoi să trec şi băieţelul pe numele meu.
Mă gândeam că dacă va creşte, îi va fi mai uşor la şcoală şi în viaţă.
Am făcut certificatele medicale şi ne-am planificat la Biroul stării civile al Consiliului Popular Municipal pentru căsătorie, înfierea copilului urma să o fac imediat după căsătorie.
Cu vreo două săptămâni înaintea datei planificate, am plecat pe trei zile la o sesiune de comunicări. În aceste zile urma să stea la părinţii ei, împreună cu băieţelul, dar că la întoarcere mă va aştepta acasă.
Imediat după încheiere am plecat şi am ajuns acasă cam spre seară. Nu am intrat bine şi aud sunând telefonul. Nu ştiu, dar parcă nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, lăsându-l să sune de multe ori. Totuşi într-un târziu am ridicat receptorul. Am împietrit, era mama ei care cu o voce stridentă mi-a spus ca Hedy a murit, s-a sinucis. Am crezut că e vreo glumă proastă şi am zburat până acolo. Am fost primit cu multă ostilitate. Nu am luat seama şi am intrat înăuntru. Cele spuse la telefon erau adevărate. Multă vreme am rămas plângând lângă trupul ei. La un moment dat o aud pe mama ei spunând că eu port toată vina, că dacă nu m-ar fi cunoscut nu ar fi murit.
Am tăcut, ce era să zic. Parcă s-a rupt ceva în mine. Ştiam că viaţa mea se va schimba cu totul. În gândul meu am vrut să fac ceva şi atunci la căpătâiul ei am hotărât că niciodată nu voi mai bea, nu voi mai fuma, nu voi mai juca nici un fel de joc de societate. Legământ care îl respect şi acum. Voiam atunci şi vreau şi acum ca de acolo de unde este să fie mândră că o iubesc şi o voi iubi numai pe ea cât voi mai trăi. Că zi de zi mă trezesc cu imaginea ei în faţa ochilor, mă trezesc cu ea în gând.
Am întrebat dacă a lăsat vreo scrisoare, vreun bilet. Foarte tăios mi s-a răspuns ca nu.
După înmormântare nu am mai fost primit la ei în casă. Ce era să mai fac, m-am supus.
La vreo două sau trei săptămâni am fost citat de procuratură. Mi s-a spus că există o reclamaţie, cum că eu aş fi provocat sinuciderea lui Hedy. Mi-au pus multe întrebări despre relaţiile dintre noi. Am răspuns cu amănunţime la toate. În final procurorul mi-a spus că toţi cei care au fost interogaţi: vecinii, cunoscuţi inclusiv sectoristul prin declaraţiile lor au infirmat acuzaţiile ce mi-au fost aduse. La întrebarea mea şi procurorul a spus că nu există nici o scrisoare sau bilet de adio.
Am renunţat de a mai căuta motivul acestui gest. Dacă ea a vrut atunci să fie secretul ei, aşa să fie şi acum. Poate că atunci când Dumnezeu mă va chema la El şi ne vom întâlni, tot ea îmi va spune.
Vezi tu cu toţi aceşti ani care au trecut nu am putut să o uit. Nu trece zi să nu mă gândesc la ea. De multe ori noaptea o simt lângă mine şi mă trezesc căutând-o.
- Da Tony şi eu te-am auzit de foarte multe ori spunându-i numele, de foarte multe ori chemând-o.

Am tăcut vreme îndelungată, fiecare cu gândurile lui.
- Of! Şi totuşi te invidiez pentru fericire, pentru cei trei ani de fericire.


Povara (a noua povestire - continuare)


- Tony dragă am ascultat atentă totul, nu ştiu, pe moment şi poate nici altă dată nu voi mai avea nimic de spus, e grea, e foarte grea povara asta a ta. Hai mai bine acum, să ne odihnim puţin, bine, vrei?
Am stat întins pe pat vreo jumătate de oră, fără să pot închide ochii.
Mi se derulau prin minte tot felul de gânduri de amintiri.
N-am putut sta mai mult, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Priveam strada in gol, frământat de gânduri.
- Nici eu nu am putut dormi, mă tot gândesc, mă tot frământ, fără să înţeleg nimic. Nu am cunoscut-o niciodată, decât din poveştile unora sau altora. Nici măcar nu ştiu când şi cum a cunoscut-o.
Am tăcut amândoi multă vreme. M-am dus în bucătărie de unde am adus două ceaiuri fierbinţi şi ne-am aşezat la masă.
- Ce să spun totul mi se învălmăşeşte in minte fragmente şi amintiri disparate, aşa ca un mozaic rupt, spart.
- Cum am cunoscut-o? Acum încep să mă gândesc. Da, ne-am cunoscut în condiţii puţin neobişnuite. Pe vremea aceea eram medic la un mare combinat din Timişoara. Combinatul avea mai multe întreprinderi şi secţii în Timişoara şi Lugoj. Aşa că de două ori pe săptămână trebuia să fiu prezent în Lugoj, unde aveam un cabinet în cadrul unei fabrici de aici. Într-una din zilele mele de Lugoj încă de dimineaţă am avut foarte mulţi pacienţi femei gravide, muncitori din secţii cu diverse afecţiuni sau tratamente. În jurul prânzului mi-am adus aminte că în ziua următoare am fost chemat la Bucureşti, la Ministerul Sănătăţii. Am dat repede telefon la combinat, unde nu am găsit decât o tânără asistentă.
- Domnişoară în cabinetul meu pe masă găseşti un dosar albastru pe care scrie Ministerul Sănătăţii. Da, l-ai găsit? Bine, deschide-l şi în el vei găsi 500 de lei. Ia două sute din ei şi te rog fugi până la agenţia de voiaj C.F.R. şi cumpără-mi un bilet pentru vagonul de dormit clasa întâia, pentru Bucureşti la acceleratul care pleacă diseară la ora 22. te rog să îmi pui biletul in dosar lângă bani pentru că eu ajung foarte târziu diseară.
Am venit seara, am luat dosarul, biletul şi am trecut pe acasă să cinez şi să mă pregătesc de plecare. Am ajuns cu câteva minute înainte de plecarea trenului. Am urcat în vagonul meu, am predat biletul însoţitoarei, care m-a condus la uşa compartimentului, spunându-mi ca pătura, perna şi cearşafuri curate le voi găsi în pat. Am rugat-o să mă trezească cu o jumătate de oră înainte de sosire. Am intrat în compartiment, iar ea a încuiat uşa.
În fugă am văzut că patul de jos era ocupat de un alt călător şi m-am îndreptat către chiuvetă să mă spăl, să mă pregătesc de culcare.
După ce am terminat, cu surprindere am văzut că de fapt călătorul era o femeie intr-o cămaşă de noapte uşoară şi cam transparentă.
Am rămas surprins şi am început să îndrug câteva cuvinte de scuze.
Nu s-a formalizat de loc şi a acceptat o cafea din partea mea. Am scos din sacoşă termosul şi am turnat cafea în două ceşti care erau în inventarul compartimentului. Ne-am aşezat pe marginea patului de jos unde am vorbit de toate şi nimicuri, ca două cunoştinţe întâmplătoare. După un timp mi-a spus că tare i-ar place să bea ceva, o bere sau ceva tare.
- Am eu la mine o sticlă de coniac Martell, ca atenţie pentru cineva, la care trebuie să mă prezint astăzi. Nu îţi fă nici o problemă, voi cumpăra altul, că şi pe acesta tot din Bucureşti l-am luat într-o deplasare anterioară.
Ne-am turnat în două pahare – la fel din inventarul compartimentului, pentru că eu nu port nici pahare şi nici ceşti cu mine.
A sorbit încet din pahar, spunând că de mult nu a mai băut o licoare aşa de bună, de fină.
Am continuat să tot sporovăim, am mai turnat încă puţin şi m-am pregătit să mă duc în patul de sus pentru culcare. Atunci şi-a lăsat capul pe umărul meu şoptindu-mi:
- Hai te rog, rămâi aici jos cu mine.
De data asta am privit-o cu multă atenţie şi nu m-am lăsat mult rugat.
Dimineaţa m-am trezit primul şi m-am aranjat, m-am bărbierit repede şi cum am terminat cu astea, ca la un semnal s-a trezit şi vecina.
Am vrut să ies pe culoar, dar m-a rugat să rămân cu ea.
În timp ce se aranja, mi-a povestit că s-a simţit deosebit, că s-a simţit cu adevărat înconjurată de afecţiune.
Înainte de plecare, am rugat-o să păstreze sticla in amintirea primei noastre întâlniri.
- Mă numesc Hedwig şi cu toată sinceritatea, îţi spun că foarte mult mi-ar place, ca totul, să se repete cât mai curând.
- Nu ar fi mult până departe, zic eu făcând cu ochiul, diseară tot cu trenul acesta mă întorc.
- Hai nu serios?
- Da, zău că da, mâine am foarte mult de lucru.
- Să stabilim o oră de întâlnire la un oficiu de voiaj să luam biletele împreună, vrei? Eu cred că aş putea fi liber de pe la ora două sau trei.
- Foarte bine şi eu voi fi liberă de atunci, aşa că vom avea şi mult timp să ne plimbăm prin oraş şi să mai povestim una alta. Hai să spunem ora trei să fim convinşi că avem tot timpul necesar pentru tot ce avem de rezolvat aici.
- Da foarte bine la ora trei după masă. Şi acum hai să luăm repede un taxi să ne ducă în centru.
A coborât la Universitate, iar eu mi-am continuat drumul până la destinaţia mea.
Înainte de a urca am cumpărat trei prăjituri de ciocolată pentru cele trei doamne din birou, iar pentru şef - de data asta ceva mai zgârcit - numai o sticlă de votcă poloneză.
Am urcat sus şi am fost foarte expeditiv, aşa ce pe la prânz am terminat cu toate problemele mele. Bineînţeles că nu am uitat să îi rog pentru rezervarea unui compartiment la vagonul de dormit, ceea ce s-a rezolvat telefonic pe loc. Apoi am mai discutat puţin cu ei de una de alta şi apoi am plecat. Tot drumul până la locul întâlnirii l-am făcut încet, fără grabă şi cu puţin înainte orei trei am ajuns. Ca la comandă am ajuns amândoi odată. Am intrat în agenţie, pentru a ne lua biletele, care acum le aveam rezervate. De cum am ieşit în stradă, am întrebat-o:
- Ce propui să facem astăzi după masă că avem la dispoziţie foarte mult timp până la plecarea trenului nostru.?
- Pentru că avem noroc de o zi frumoasa, hai întâi să ne plimbăm prin oraş, să stăm mai mult de vorbă. Spune vrei şi tu?
- Da sigur, sigur că da. Sunt medic stabilit de multă vreme în Timişoara şi mă numesc Tony, Anton. Sunt sas - neamţ din Ardeal.
Nu sunt şi nici nu am fost niciodată căsătorit.
- Eu sunt de curând divorţată, sunt pictoriţă şi am relativ mare succes. Asta mai ales e că fac lucrări de care alţi pictori se cam feresc. Anume decorez case vile, cabane cu mari fresce exterioare. Uneori mai decorez cu fresce şi holuri interioare, mă orice mi se cere de clienţi. Marea majoritate a astfel de lucrări le fac in Germania şi Austria. Pentru acestea mi-am cumpărat o mică dubiţă pe care am amenajat-o şi ca un mic birou, un mic atelier, dormitor şi un mic spaţiu pentru depozitarea materialelor care îmi sunt necesare.
Pentru că am şi un băieţel, locuiesc împreună cu părinţii, care îmi sunt de foarte mare ajutor la creşterea lui. La ora asta nu am nici o obligaţie faţă de vreun bărbat şi nici nu sunt grăbită în această direcţie. Sincer mi-a ajuns experienţa lamentabilei mele căsătorii.
Am intrat la magazinul Muzica, ne-am uitat printre noutăţi si nu am găsit nimic care să n placă. Apoi am intrat prin multe, multe magazine, unde de asemenea nu am găsit nimic. Pe nesimţite a început să se întunece şi am căutat un restaurant pentru cina, voiam unul cat mai liniştit, cât mai discret. Într-un greu am găsit ceva care sa ne placă. Am cinat şi după cină am luat un taxi să ne ducă la gară. Trenul era tras la peron aşa că ne-am dus să ne urcăm în vagon. Surprins am văzut aceeaşi însoţitoare ca cea de ieri, ne-a zâmbit uşor şi ne-a condus la compartiment.
Călătoria a fost la fel ca ieri, numai că în plus am stat şi foarte mult de vorbă.
Ajunşi la Timişoara am schimbat cărţi de vizite şi i-am promis că sâmbătă, pe la prânz, o voi căuta, spre a ieşi seara împreună pe undeva.
După aceea ne-am întâlnit din ce în ce mai des, până când s-a mutat cu totul la mine.
Vezi aşa ne-am cunoscut. Iar de aici mai departe ştii totul…


De ce? (povestirea zecea)

Din nou am tăcut. Stăteam alături întinşi în pat, fiecare măcinat de tot felul de gânduri.
Nu am simţit când m-a furat somnul, dar am simţit razele calde ale dimineţii pe faţă. M-am ridicat din pat şi m-am dus să pregătesc dejunul plus o cafea si un ceai. Am pregătit nişte ouă cu câteva felii şuncă, apoi am venit cu ele în sufragerie. Te-am găsit si pe tine gata îmbrăcată.
Am mâncat amândoi în tăcere, parcă nu voiam sa ne eliberăm de gândurile nopţii.
Într-un târziu te-am întrebat ce program propui pentru sâmbăta asta.
- Auzi Tony mi-ar place să ieşim undeva oriunde, dar undeva să nu fie nici izolat nici aglomerat, ce spui? Bine?
- Da ne-am urcat în maşină fără nici un plan. Am ieşit din oraş şi ne-am oprit într-o mică staţiune care avea un parc imens, umbros, o adevărată pădure.
Am străbătut în lung şi în lat toată pădurea, oprindu-ne din când în când la câte un izvor. Pe la ora trei sau patru am venit să prânzim la un restaurant. Aici am mâncat ceva uşor şi cum ne-am simţit obosiţi am pornit către casă.
Ajunşi am încercat să ne odihnim puţin.
Spre seară te-am invitat la cină in oraş. Ne-am îmbrăcat şi ca de obicei, ne-am oprit la restaurantul din apropierea operei. Am mâncat, am dansat, am petrecut foarte bine vreo trei ore, după care am luat-o înspre casă.
Ajunşi acasă ai găsit câteva prăjituri în frigider, precum şi o sticlă de şampanie pe care ţi-am deschis-o, iar mie mi-am preparat o oranjadă rece.
Ne-am aşezat zâmbind la masă, am mâncat prăjiturile, după care tu mi-ai spus cu glas domol:
- Tony noi întotdeauna am dus o viaţă liniştită, o viaţă ca de vis, totuşi au existat două perioade de întrerupere, această ultima, chiar a fost foarte lungă. De aseară mă gândesc şi nu pot să îmi explic nimic, chiar nu găsesc motivul care să le fi determinat.
M-am încruntat puţin.
- Hai spune, se pare că tu ştii ceva. Eu am uitat sau nu ştiu ce a fost.
- Nu, nu vreau să discutăm acuma despre asta. Poate altă dată vom discuta despre asta, deşi, crede-mă, nu mă omoară entuziasmul.
- Hai Tony, hai spune-mi ce sau care crezi tu, care să fi fost motivele?
- Ba nu, hai mai bine facem un duş şi ne culcăm şi noi mai devreme. Fă te rog patul până ies eu din baie, bine?
Aşa am şi făcut am intrat la baie am făcut un duş. Mi-am uscat părul şi am intrat in pat.
Ai venit şi tu după vreo douăzeci de minute.
- Hai Tony, hai te rog spune, am greşit eu cu ceva, te-am supărat? Vreau, să nu se mai repete. Hai spune-mi totul, te rog.
- Ţi-am spus că nu vreau acum să discută despre asta, poate odată mai târziu, când îmbătrânim amândoi.
- Nu, nu, hai Tony te rog .
- Crede-mă acum nu am dispoziţia şi nici calmul necesar. Nu vreau ca discuţia să degenereze.
- Înseamnă că mă socoteşti vinovată de ceva, înseamnă că ceva te apasă şi cum ai putut să nu îmi spui atât amar de vreme?
- Nu, nu încă nu, încă nu e momentul să-ţi spun. Nu e momentul pentru asta, să mai lăsăm timpul să mai treacă puţin şi zău că îţi voi spune.
- Ba, Tony te rog, zău te rog spune-mi.
- Hm, hm, bine. Mai ţii minte că odată cu ani în urmă ai plecat intr-o delegaţie la Constanţa pe vreo doua sau trei zile?
- Da, chiar dacă nu ţin minte, nu văd nimica rău într-o delegaţie, doar şi tu mai pleci, din când în când la diverse sesiuni de comunicări.
- Da aşa e, dar aici e totul, în plecarea ta. Te-am sunat a doua zi la telefon, am lăsat să sune de multe ori şi nu ai răspuns. Era cam nouă sau zece dimineaţa. Oarecum intrigat peste câteva minute am sunat din nou. Din nou am sunat insistent şi am rămas înmărmurit, pentru că îmi răspunse o voce de bărbat, cu o voce obosită, plictisită. Am închis imediat. După vreo douăzeci de minute sau jumătate de oră ai sunat tu şi fără să te întreb mi-ai spus o poveste cum că ai fi redirecţionat apelul. Nu sunt gelos, dar în clipa aia am simţit un junghi în inima şi mi-am amintit de uitata ta poveste veche de dragoste cu un bărbat din Constanţa. Am simţit ca înot printre minciuni, că păşesc pe nisipuri mişcătoare. La întoarcere nu ţi-am spus nimica, am încercat din răsputeri să reiau viaţa noastră. A fost foarte greu şi încet, încet ne-am depărtat. Nu a fost o ruptură propriu zisă cu scene melodramatice, dar am luat-o fiecare încet pe drumul lui. Asta a fost, până ne-am reîntâlnit şi până păşim din nou alături. Ai văzut şi ai simţit atitudinea mea faţă de tine, atenţia cu care mereu te-am înconjurat.
- Tony, Tony de ce ai tăcut atâţia ani? De ce? De ce?
- Asta mă tot întreb şi eu, de ce?


Drumul (povestirea unsprezecea)

Era spre seară şi mă plimbam cu câinele prin oraş. În Piaţa Mare am oprit puţin şi priveam atent la pregătirile ce se faceau pentru Sărbători.
În mijlocul pieţei, trona un brad înalt, pe care o echipă de muncitori se străduia să-l împodobească. De asemeni, mai mulţi muncitori lucrau să încarce cu podoabe toţi copacii din jurul pieţii.
Stăteam şi cu multă atenţie priveam la munca lor, până când m-am auzit strigat de o voce cunoscută de femeie. M-am întors şi am văzut pe proprietara vocii, care se îndrepta grăbită catre mine.
- Hei, Tony, de mult nu ne-am văzut, ce cauţi aici, în Sibiu?
- Ooo, oo! Tot la fel de frumoasă ai rămas! Zău, pe obrazul tău nu se vede trecerea atâtor ani. Si acum eşti invidiată de multe adolescente.
- Tot drăguţ şi dulce ai rămas - acelaşi dintotdeauna, dar te rog, nu mai pierde vremea şi spune-mi ce cauţi aici?
- Sunt în concediu câteva zile şi vreau să le petrec alături de părinţi.
- Eu am poimâine spectacol aici şi am venit cu două zile mai înainte.
Zău, parcă am presimţit ca te voi întâlni aici, deşi prin cap niciodată nu mi-ar fi trecut că eşti sibian şi încă sa te văd aici ca pe unul de-al casei, plimbând liniştit un câine.
- E câinele meu - cel mai bun prieten - deşi l-am lăsat în grija părinţilor.
- Hai, spune-mi pe unde ai umblat în toţi anii ăştia, de când nu te-am văzut? Şi tu arăţi foarte bine, puţin ars de soare.
- Ei, pe unde...Mi-am urmat drumul care mi-a fost prezis încă din copilărie.
- Ce tot spui, ce drum prezis? Ce copilărie? Copilăria ta? Copilăria cui?
- Păi sigur că la copilăria mea mă refer, a cui alta, dar e o poveste ceva mai lungă, hai să mergem undeva, sa stăm jos, ca să pot povesti in tihnă.
Ne-am dus până la „Împăratul Romanilor”, un restaurant mare, aflat în apropiere. Întrucât eram cu câinele, am căutat un loc mai discret, mai ascuns tuturor privirilor, unde ne-am aşezat.
- Spune-mi, te rog, ce vrei să iei, intreb eu politicos, dar să ştii că îţi recomand o felie de tort Diplomat, din care imi iau şi eu.
Am făcut comenzile pentru tort si câte o oranjadă.
- Hai, începe-ţi istorioara, că sunt tare curioasă!
- Bine! Era prin anii ’70, aveam in jur de opt ani şi într-un sat de aici, din apropiere, mă jucam cu alţi copii, în praful de pe drum. La vreo două ore după prânz, în sat a intrat o şatră de ţigani. Nu departe de noi au oprit căruţa şi au început să colinde prin sat. Fetele s-au repezit cu palmele întinse să le ghicească viitorul, dar mai important, cum şi cine le va fi alesul. Mai târziu, după ce s-a terminat vânzoleala fetelor, am văzut o ţigancă mai bătrână, spre care m-am dus şi i-am întins mâna. La început a privit-o cu un aer plictisit, după care mi-a luat-o şi a studiat-o cu atenţie. S-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă părinţii sunt acasă, la care am răspuns ca da. Am condus-o până la poartă şi am chemat-o pe mama afară. A întrebat-o dacă e mama mea şi, la răspunsul ei afirmativ, a început sa-i spună:
- Doamnă, am văzut în palma băiatului că în viaţa lui va fi un om mare, va merge numai cu maşini mici albe. Va face mult bine în viaţa lui şi va ajunge foarte mare şi foarte departe. Mama a rămas înmărmurită, nu a avut putere să mai zică ceva, a intrat în curte şi a adus o măsură de porumb pentru ţigancă. Ea a refuzat porumbul, cerând mamei numai un leu, ca să am noroc de împlinirea prezicerii.
Târziu, când a venit tata de la lucru, în timpul cinei, mama i-a povestit totul. Eu m-am dus la culcare, lăsându-i pe ei sa tot povestească pe tema asta.
Dimineaţa, tata a rămas acasă şi pe la vreo unsprezece m-a luat de mână şi ne-am dus la şatră. Am găsit uşor ţiganca de ieri şi tata a început să o întrebe multe amănunte, dar nu i-a spus în plus faţă de ieri, decât că voi învăţa multă carte. Nu a vrut să mai primească alţi bani şi nimic altceva, dar la insistenţa tatei a spus că pentru douăzeci şi cinci de lei ii va ghici si lui. Nu ştiu ce i-a spus, că vorbeau foarte încet, dar in final, i-a spus cu voce tare că va fi sănătos şi va trăi ani mulţi împreună cu soţia, cu toată familia.
- Pe vremuri chiar ai avut o maşină albă, nu mai ştiu acum...
- Da si acum tot aşa, am un Volkswagen alb, şi tot ce am făcut până acum urmează îndeaproape drumul prezis de ţigancă. Am de gând ca şi pe viitor să fac la fel – se pare că îmi poartă noroc.
- Atunci hai, spune-mi tot ce ai făcut de când nu ne-am mai văzut şi până acum !
- Nu, asta va face obiectul unor alte povestiri. Unde locuieşti aici in Sibiu, că vreau să te conduc până acasă. Voi veni cu părinţii la spectacolul tău, să te felicităm.


 
Ultima vizită a lui Moş Crăciun (a 12-a povestire)

După două zile seara târziu, împreună cu părinţii şi cu un buchet de flori in mână, stăteam la teatru lângă ieşirea artiştilor. Într-un târziu ai ieşit şi tu. Ne-am apropiat şi după ce am făcut prezentările te-am felicitat pentru rolul tău din spectacol.
După felicitări, tata cu un aer foarte serios, ne-a invitat la cină, spunându-ne ca a rezervat o masă la „Römischer Keiser“. Nefiind chiar aşa de departe, ne-am dus pe jos până acolo. Fiind o oră relativ târzie, pe centru nu mai era aproape nimeni.
La restaurant am fost conduşi de un picolo la masa noastră. Fiecare din noi a comandat ce a vrut, iar discuţia a devenit foarte animată, fiecare din noi cu felicitări, anecdote şi tot felul de povestiri diurne.
La un moment dat te aud:
- Tony hai mai povesteşte-ne tu ceva, că zău mi-e tare dor de povestirile tale.
- Nu ştiu ce să vă povestesc in seara asta, zău nu ştiu. M-ai luat pe neaşteptate şi nu îmi vine nimic în minte
- Hai că suntem în oraşul tău, nu cred că nu ai nici o amintire, nu ai tu ceva demn de a fi povestit.
- Hm, ba uite, pentru că se apropie Crăciunul, mi-am adus aminte de ceva, de ceva din copilărie.
Cred că eram in clasa patra, era seara de Ajun. La noi au venit şi bunicii si un frate a lui tata cu soţia şi cu băiatul lor - cu vreo doi ani mai mic decât mine. S-a făcut deja târziu, afară era deja întuneric, când mama m-a luat să mă îmbrace frumos pentru cină.
Dat fiind ca tata tot întârzia mama ne-a invitat dincolo să vedem bradul împodobit şi pregătit pentru sosirea lui Moş Crăciun. După câteva minute aud bătăi în uşă, mama deschide şi moşul apare in prag. Mai ţin minte, că mi s-a părut a fi un uriaş cu barbă albă, cojoc ciobănesc şi o căciulă mare albă.
A intrat, s-a aşezat pe scaunul de lângă pom si a început să ne întrebe, dacă am fost cuminţi, dacă ştim să spunem poezii.
Eram atâta de emoţionat, încât acum nici nu mai ştiu ce poezie am recitat. Apoi moşul a început să scoată din sac bomboane, dulciuri şi tot felul de jucării pe care ni le-a împărţit nouă copiilor.
Nu a stat prea mult pentru că era aşteptat şi de alţi copii, aşa că şi-a luat rămas bun şi a plecat.
După ce am studiat fiecare din noi darurile, mama ne-a luat de mâna şi ne-a adus la masa de cină. La vreo zece minute după ce am început să mâncăm vine şi tata îngheţat de frig.
S-a dezbrăcat şi s-a aşezat lângă noi.
- Tată a fost Moş Crăciun la noi şi ne-a lăsat darurile pentru fiecare şi tu nu ai fost acasă.
- Ce să fac Tony, tu ştii că în perioada asta de sărbători, am foarte mult de lucru. Spuneţi-mi copii v-a plăcut ce v-a adus moşul, v-a plăcut de el?
- Da tata ne-a plăcut tot şi darurile şi de el, să ştii că niciodată până acum nu a fost atâta de încărcat de daruri.
- Tată, cu toată emoţia şi bucuria, am observat că Moş Crăciun a fost încălţat cu pantofii tăi.
Asta a fost ultima vizită la noi a lui Moş Crăciun, de atunci, nu a mai venit, dar întotdeauna găseam darurile lui sub pom.